Arhive etichetă: Editura Trei

Dragostea durează trei ani – Frédéric Beigbeder

Acum că am vizionat și filmul pot să vă vorbesc în întregime despre „Dragostea durează trei ani”, acest titlu, care te împresoară fără să îți lase posibilitatea să îl contrazici sau să îi pui la îndoială veridicitatea. Un titlu care te pune la zid. Mi-a plăcut conținutul pentru că nu este despre vreo dragoste platonică, imposibilă, sau despre una siropoasă, cei care îmi cunoașteți preferințele literare știți că nu sunt cea mai mare fană a volumelor de dragoste, de aceea am și dorit să citesc cartea lui Frédéric Beigbeder, titlul mi-a transmis ceva mai mult.

Scrisul îmi apare ca unul visceral, tranșant, în primă instanță, sau, mai bine spus, în cea mai mare parte a lecturii, cititorul are senzația că textul îi este scris pe piele, parcă te furnică tot timpul, parcă autorul caută să ți se apropie de ureche și să îți vorbească așa, ca să îți intre bine în cap, așa ca unuia care iubește, indiferent de circumstanțe, adică unuia care trebuie să îi verși o găleată de apă peste față ca să revină cu picioarele pe pământ atunci când se îndrăgostește iar și iar este dezamăgit. Totul până într-un punct. Punct pe care trebuie să îl descoperiți voi înșivă.

IMG_20171031_103913_842

 

Pe lângă toată această ″tranșare″, pe lângă frazele care par a tăia în carne vie, mi-a plăcut cartea, tocmai pentru că abordează altfel dragostea. Mi-a amintit de departe de Chris Simion (Ce ne spunem când nu ne vorbim), ca modalitate de a ajunge la un deznodământ neașteptat, ca fel de abordare a „bolii”. Iar sintaxa nu are cum să lase pe nimeni indiferent, pentru că toate cuvintele sunt atât de ingenios îmbinate, deși atât de natural și instinctiv, încât te trezești recitind o frază, un fragment. Ironie cât trebuie, lamentare cât trebuie, romantism cât trebuie, exagerare cât trebuie, melodramă cât trebuie. Iată ce îmi aduce mie bucurie, ca cititor, iscusința în mânuirea ″cantităților″. Iar în această carte, este aproape de superlativ. Un motiv în plus pentru a o recomanda.

Descriere:

În primul an, cumperi mobila.
În al doilea an, muţi mobila.
În al treilea an, împarţi mobila.

″Marc Marronnier tocmai a divorţat şi, fiind un cronicar monden uns cu toate alifiile, s-a hotarât să scrie o carte despre asta, ca să disece căsnicia sa ratată şi să valideze teoria că dragostea durează doar trei ani.
Purtându-ne prin cluburi de noapte deocheate, birouri extravagante şi apartamente unde petrecerile se ţin lanţ, Frédéric Beigbeder scrie un roman despre dragoste şi cataclismele pe care ea le provoacă.
Cocktailul tare pe care ni-l oferă Beigbeder – două părţi umor negru, o parte romantism, plus un strop de lamentare – conţine un îndemn sănătos: Dragostea creează dependenţă pe viaţă!″ (sursă)

În ceea ce privește filmul, el ne prezintă o variantă mult mai amuzantă decât cea a cărții (o comedie romantică); ceea ce nu mi-a displăcut deloc. Dar vă recomand să citiți cartea înainte de a viziona filmul, așa este just. Dar parcă în acest caz, este de preferat să treci mai întâi prin foc, ca mai apoi să te amuzi pe seama ploii sau să te bucuri de răcoarea ei. Cred că dacă ați vedea doar filmul, ați pierde tot ceea ce face acest titlu să vibreze, ați viziona o altă poveste, care doar urmărește un curs narativ prestabilit.

Scene din film + trailer:

Cuvinte cu miros tomnatec de infinit:

Mi-au plăcut foarte multe pasaje din această carte. Asta ar însemna, ca la această rubrică să adaug cel puțin un sfert din textul scris. Cel mai indicat este să vă las pe voi să descoperiți singuri sfertul vostru. Oricum ″Cele mai frumoase sărbători sunt cele din interiorul nostru.″

Detalii: Titlul original: L’Amour dure trois ans, Publicată de: Éditions Grasset & Fasquelle, Paris, 1997, Limba originală: franceză, Traducere de: Marie-Jeanne Vasiloiu, Anul apariţiei: 2015, Nr. de pagini: 192, Disponibilă la Editura Trei

Iar voi, dacă vreți să citiți o recenzie realmente reușită a acestei cărți, vă recomand să aruncați o privire și pe bookblog.ro. Eu voi lăsa doar atât, un paragraf informativ: ″În final, este bine de știut că Dragostea durează trei ani face parte dintr-o trilogie alături de Memoriile unui tânăr țicnit și Shitter’s Club. De asemenea, în caz că v-ați pus vreodată problema, numele autorului se pronunță Begbede.″ (sursă)

Recomand cartea!

Anunțuri

Măștile fricii – Camelia Cavadia

Am citit ca o flămândă ″Măștile fricii″, am devorat cartea la propriu, pentru că altfel nu știu să reacționez când vorbele atent ticluite îmi gâdilă curiozitatea. Mai mult decât atât, cuvintele curg lin, în tihnă, astfel încât nici nu știi câte pagini au trecut de când te-ai cufundat în confesiunile Emei și nici când s-a scurs timpul. Am citit această carte în autobuz, în trei zile consecutive de navetă, și, recunosc, într-o zi a fost cât pe ce să ratez stația la care trebuia să cobor, atât de absorbită și de cufundată am fost.

În postarea de pe Instagram spuneam că mi-a fost dor să citesc un scriitor român, de la Eugen Cadaru încoace nu mi-a trecut prin mâini vreun alt volum, scris de vreun autor din România. Parcă altfel este când citești fără filtre (traducere reușită sau mai puțin reușită, sintaxa altei limbi, aspecte legate de altă cultură, etc)! Da, recunosc, este posibil și să apreciez mult mai mult o carte scrisă direct în limba maternă, acum că nu o mai aud pe străzi, prin mijloace de transport public, locuind în altă țară. Deci, cuvintele Cameliei Cavadia au fost extrem de bine venite! A propos, cartea a fost câștigată la un concurs organizat pe pagina de Facebook a radioului Gold FM; îmi aduc o sinceră bucurie cărțile astfel câștigate.

Azi călătoresc cu @camicavadia și bine-mi pare😊! Mi-era dor să citesc un scriitor român; how much i've missed that! @edituratrei

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on

În schimb, povestea m-a zguduit prin anumite detalii și m-a surprins în anumite momente spunându-mi: „Bine că e doar ficțiune!”. Cartea descrie evoluția unei familii cu un tipar tipic pentru a genera traume în rândul copiilor, – repercursiuni care oricât s-ar dori a fi vindecate, s-au scurs pe o pantă a ireversibiluilui și frica a erodat în timp prea mult ca să mai fie ceva salvat – și pentru a duce la nefericire: un tată extrem de agresiv, consumator de alcool, și o mamă care acceptă această situație, cumva neștiind cum să mai trăiască altfel, acceptând poate agresivitatea în amintirea vremurilor frumoase, ca multe alte femei, din păcate, îngrozindu-se mai mult de sintagma ″mamă singură″, decât de cel care ar cauza această postură salvatoare. Poate că dacă nu s-ar mai miza atât pe schimbare atunci când nu este cazul, sau poate că dacă acestea nu și-ar contura propriul portret cu incapacitatea de a trăi și fără dăunător, probabil măștile fricii s-ar limpezi mai ușor, și nu când este prea târziu. Dar pentru asta, într-adevăr, trebuie să se schimbe mentalități, concepții, societatea în sine, dar mă întreb cum s-ar putea schimba ceva, când individual și apoi în masă nu se schimbă nimic, ci doar un discurs? Dar cred că am deviat puțin pe teren mlăștinos! Să revin la ficțiune!

Subiectul acestei cărți este unul delicat, unul care, din păcate, în unele familii, nu este departe de a fi autobiografie, ceea ce mă înfrigurează de-a binelea. Frica, acest personaj aparent nevinovat și remediabil, se infiltrează atât de adânc în sine, încât oricât de mult ai vrea să privești spre lumină, nu mai poți, ești prea deformat. Cam asta mi-au spus mie unele personaje, care au luptat până la epuizare cu frica. Oare frica chiar te face incapabil să iubești? Aceasta este întrebarea pe care mi-am adresat-o mie însămi la finalul acestei cărți.

Pe lângă faptul că povestea în sine transmite indirect un mesaj ferm, ca un urlet în noapte, și te face să reflectezi mai mult la relațiile cu cei din jur, sau, mai exact, să îi observi mai mult pe cei de lângă tine, ceea ce emoționează cel mai mult, este felul de a relata al Cameliei Cavadia: descrierile fluide, armonia și muzicalitatea cuvintelor, (va suna ciudat ce voi zice în continuare), senzația aceea morfologică de ticluire, de manevrare a cuvintelor și a sensurilor lor. Tehnic vorbind, acest aspect mi-a plăcut cel mai mult, de aceea probabil, se și citește atât de repede și atât de ușor această carte.

Descriere:

″O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).″ (sursă)

Cuvinte cu miros văratec de infinit:

″În fiecare dintre noi există un robot care preia frâiele când suntem doborâți. Fără el am fi niște păpuși stricate, rămase fără baterie în mijlocul unor secunde oarecare. Căzute într-o inerție hidoasă ce ne lasă cu dedesupturile la vedere, cu gurile strâmbe, cu ploapele căzute, cu mâinile încovoiate.″ (pag. 97)

Concluzie: Vă recomand această carte, pentru că chiar aveți ceva de învățat din toată această poveste și, mai ales, din reacțiile personajelor.

Detalii: Nr. de pagini: 240, Anul apariției: 2016, Disponibil la Editura Trei

20170624_141408

Mincinoșii – E. Lockhart

Cum nu știam nimic despre autoarea cărții, E.Lockhart, m-a încurajat spre lecturare următoarea frază scurtă, directă: “Citește Mincinoșii. Și dacă te întreabă cineva cum se sfârșește, MINTE, pur și simplu!”

Atât mi-a trebuit! Curiozitatea mi-a fost aprinsă ca o gramadă de vreascuri uscate, prin urmare nu mult a luat să o comand (am comandat-o pe libris.ro, simplu și rapid). Curiozitatea aprigă a fost direct proporțională cu rapiditatea parcurgerii rândurilor, prin urmare, în cateva ore am și ajuns la linia de finish.

wpid-wp-1443285049466.jpg

Povestea are în prim plan o familie relativ numeroasă, familia Sinclair, al cărei arbore genealogic este prezentat la începutul cărții. Acțiunea este relatată în principal de Cadence (membră a grupului format de cei patru mincinoși, numiți de restul familiei pe scurt: Mincinoșii) și se petrece majoritar pe insula familiei, Beechwood, acolo unde își petrec verile Mincinoșii. Familia Sinclair se prezintă ca una cu tradiție și principii solide, moștenite de la o generație la alta, după cum spune și bătrânul acesteia: “Noi suntem familia Sinclair, o familie grandioasă, o familie cu vechime. Asta e lucrul cu care să ne mândrim.”

Când mă gândesc la „Mincinoșii” mă gândesc la familiile clasice, cu principii clare, prin prisma cărora ești tot timpul sub lupa celui mai bătrân din familie; principii pe care trebuie să le respecți și să le transmiți mai departe, pentru a fi demn de numele pe care îl porți, pentru a fi superior. Nimic mai mult pentru a se atinge inevitabilul, o crăpătură prin care să se strecoare o avalanșă de întâmplări cu bucăți de nebulos.

Așteptările pe care le-am avut de la acestă carte cu aromă de gânduri puerile au fost atinse prin construcția propriu-zisă a cărții, inserțiile de basm și întrebările aparent retorice din urma lor. Mi-a adus încântare asocierile făcute de Cadence pentru caracterizarea celorlalți trei mincinoși. Referitor la final, într-adevăr unul surprinzător, tocmai pentru că nu îți trezește nicio farâmă de suspiciune pe parcursul lecturii, la un momentat am “presimțit” eu ceva! Poate așteptam un sfârșit mai credibil sau unul mai puternic.

Concluzie: O carte care merită citită de adolescenții zilelor noastre!

Detalii:

Titlul original: We Were Liars

Traducere din limba engleză: Ana-Maria Man

Anul aparitiei: 2014

Nr. de pagini: 264

Gen: Beletristică

Disponibil la Editura Trei