Arhive etichetă: Editura Polirom

Casa somnului – Jonathan Coe

IMG_20170320_164118_433

Dacă la scriitorii francezi întâlnim un stil mai dulceag, asociat cu metafora, cu voci melodioase, creatoare de emoții moi, flagelate (vezi recenzia cărții ″Mecanica inimii″), la scriitorii britanici contemporani, în schimb, atmosfera este una densă, scriitura este mai riguroasă în neobișnuit, dar nu arctică, ornamentată cu schimbări neașteptate de planuri, cu voci grave și personaje tipice, cumva contorsionate mintal. Mă asociez perfect cu ambele tipuri de scriere!

Aici, cititorul parcurge un drum cu lămuriri precise, un drum fără posibilitatea negației sau a ocolirii inevitabilului, avansând ca un turist ce pornește o călătorie din vârful unui munte stâncos și abrupt, ajungând la nivelul mării și răsuflând ușurat, ca și cum coborârea ar constitui, în general, un efort mai mare decât urcatul, până când acestuia totul îi devine clar (cumva așteptat și logic), năucitor, veridic.

″Casa somnului″ m-a momit ca pe un somnambul umblatul în somn, m-a uimit, m-a transfigurat. Simt că nu vreau să zic nimic mai mult despre această carte, simt că aș vrea să povestesc despre ea pe muțește, așa tăcând.

Vă spun doar cum am ajuns să mi-o achiziționez, astfel ↓:

Concluzie: Citiți-o!

Notițe: somnilocvie = obiceiul de a vorbi în somn, palimpsest = pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text, belicos = care are o atitudine războinică, bătăioasă, agresivă; amenințător, soporific = somnifer; care produce somn (explicații culese din dexonline.ro).

Detalii: Titlu original: The House of Sleep (1997), Traducerea din limba engleză: Radu Paraschivescu, Nr. de pagini: 360, Colecția: Top 10+, Disponibil la Editura Polirom (2001, 2015)

Descriere:The House of Sleep (Casa somnului, 1997) este romanul prin care Coe face pasul din categoria consacratilor in grupul select al maestrilor. In paginile lui palpita patru destine intrepatrunse si doua perioade care nu pot si nu vor sa se delimiteze. Ideea e incitanta, exploatarea ei – fara cusur. O universitate este transformata peste ani intr-o clinica pentru insomniaci ai carei pacienti sau medici sunt studentii de odinioara. Locul se numeste Ashdown. Are o mohoreala victoriana si respira un aer prin care plutesc umbrele castelului Elsinore, slujbasii din Chancery-ul lui Dickens si semnele de rau augur de pe linga Wuthering Heights. Intre zidurile sale traiesc, in trecut si in prezent deopotriva, Gregory Dudden, medicinistul riguros si vag dement care considera somnul o boala ce rontaie o treime din viata fiecaruia; narcoleptica Sarah Tudor, o fiinta fragila, dilematica, incapabila sa distinga intre vis si realitate; Robert Madison, prietenul sfisiat de iubiri nerostite si de drame identitare care-l trimit in cele din urma pe masa de operatie a unui chirurg specializat in schimbarile de sex; in fine, Terry Worth, cinefilul impatimit si insomniac care poate recunoaste orice actor in orice poza, fara a-si aminti in schimb de personalul medical cu care tocmai a stat de vorba. Asa arata cvartetul pe care isi sprijina Coe intreaga constructie.″ (Radu Paraschivescu)

Ieri am tot căutat "Casa somnului".. cam asta am găsit. #thehouseofsleep #jonathancoe

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on

Anunțuri

Nocturne (Cinci povești despre muzică și amurg) – Kazuo Ishiguro

De curând mi-am comandat o carte arhicunoscută de-a lui Kazuo Ishiguro, “Să nu mă părăsești”, ecranizată în 2010, și cum aveam “Nocturne” în bibliotecă de vreme bună și pentru vreme bună, mi-am zis că este un moment potrivit să o citesc, mai ales că este și cu povestiri despre muzică și înserare, astfel, cred eu, am descoperit o altă latură a autorului (în comparație cu sentimentul de angoasă din urma filmului “Never let me go”, așteptându-mă astfel la ceva mai multă tristețe sau nostalgie în cartea de față). Dar se pare că am făcut o alegere extrem de bună pentru perioada care a trecut (în care am tânjit după lecturi ușoare ca o adiere de vânt de vară)!

Cartea mi-a dat pe alocuri o iluzie de “dolce far niente”, și nu neapărat că felul autorului de a scrie este unul leneș, fără vitalitate, căci nu este deloc așa, ci, mai degrabă, prin prisma ingredientelor italienești specifice (piazza, gondola, serenade,  cafeneaua, orchestrele stradale, peisajele din bella Italia, etc) și a aerului văratic, care te îndeamnă cumva la o “leneveală” plăcută, necesară.

nocturne kazuo ishiguro

“Nocturne” conține cinci povești având ca idei călăuzitoare, muzica și amurgul, acestea constituind, mai degrabă, fundalul desfășurării acțiunii, pentru că prozatorul subliniază, de fapt, alte teme, cum ar fi: iubirea, melancolia, viața, timpul ireversibil,  etc, evident toate acestea desfășurându-se pe acorduri muzicale, într-un cadru feeric. Una dintre povești, “Fie ploaie, fie soare” m-a și amuzat extrem, deci umorul nu lipsește, și nici comicul de situație, astfel am și râs pe alocuri în hohote. Prin urmare, această carte nu doar că înclină spre o nostalgie plăcută, ci și binedispune. V-o recomand cu drag!

nocturne kazuo ishiguro

Concluzie: Este o carte extrem de potrivită pentru vară, pentru vacanță, pentru destindere, pentru timp plăcut; e un mod simpatic de a ieși din crisalida strâmtă a cotidianului.

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

“Prea târziu e întotdeauna o scuză convenabilă.” (pag. 288)

Detalii:
Titlu original: Nocturnes. Five Stories of Music and Nightfall (2009)
Traducere din limba engleză: Vali Florescu
Nr. de pagini: 300
Colecție: Biblioteca Polirom. Proza XXI.
Disponibil la Editura Polirom

O altă recenzie puteți citi pe blogul Mihaelei Buruiană, aici. A vorbit extrem de frumos despre această carte, dar și mai complex.

Sinopsis:

“Relatate la persoana intii, cu delicatetea si simplitatea muzicala specifice lui Ishiguro, aceste cinci istorii perso­nale, amuzante si mustind de o tristete duioasa, exploreaza intr‑o maniera neasteptata citeva dintre temele predilecte ale autorului: dragostea, muzica, trecerea timpului si, legata de aceasta, celebrita­tea. Visatori, indragostiti, stele pe punctul de a apune sau a se ridica pe firmament, toate aceste personaje, aflate intr‑un moment de cotitura al vietii lor, devin interpretii unui concert in care fiecare voce si fiecare instrument atinge o nota umana cit se poate de autentica si de ravasitoare. Fie si pentru o singura clipa, muzica uneste sufletele, reaprinde scinteia dragostei, alina dispe­rarea, preschimbind‑o in melancolie si facind‑o astfel suportabila.” (sursă)

Audiția – Ryū Murakami

“Audiția” este prima carte pe care o parcurg din literatura japoneză, până acum nu mi-a căzut nicio carte de-a unui autor japonez în mâini, dar nici nu am făcut vreun efort pentru a provoca acest lucru, am refuzat într-un fel o astfel de lectură. Am trăit mereu cu impresia că scrisul provenit din acel colț de lume este rece, colțuros, insensibil. Nu prea am fost departe de adevăr, sau cel puțin așa mi-au apărut cuvintele lui Ryū Murakami, nu intenționez să generalizez însă.

auditia

Într-adevăr este “o lectură dintr-o singură suflare” (Irvine Welsh, Guardian), pentru că cititorul este captivat printr-un fel de înțepenire a simțurilor, ce nu creează însă o lectură anostă, ba din contră. Datorită cuvintelor secate de lirism, fără căldură, și acțiunii ce avansează uniform, fără inflexiuni sau schimbări de plan sau de perspectivă, acțiunea desfășurându-se pe un teren perfect orizontal, cititorul nu este pregătit nicidecum pentru scene dure, inumane, ce nu pot fi ușor digerate de oricine.

Nu știu dacă acesta este stilul japonez, dar la un moment dat cititorul, obișnuit cu un fel de indiferență, este prins într-o concentrare de întâmplări hardcore neașteptate, din care dorește să scape cât mai curând.

Ryū Murakami
Ryū Murakami (sursă)

Nu pot spune că mi-a plăcut în totalitate această lectură dar dintr-un anumit motiv aș vrea să mai citesc cărți din literatura japoneză, ba chiar de acest autor. Ryū Murakami este unul dintre cei mai importanți scriitori japonezi contemporani, alături de Haruki Murakami. Oricum, orice carte voi alege de pe raftul acestui autor, mă voi aștepta la imagini violente, de coșmar.

Pe lângă detaliile privind povestea propriu-zisă, autorul conduce cititorul, ca un ghid turistic priceput, prin locuri specifice vieții contemporane din Japonia, atât prin recomandări culinare, dar și prin particularități din personalitatea tipic japoneză, care conferă răcelii limbajului un gust mai plăcut, astfel cititorul străin adaugă la cultura generală informații culturale utile.

Concluzie: Mie mi-a plăcut această lectură, dacă excludem anumite detalii înfricoșătoare, din pricina cărora nu știu dacă voi putea viziona singură filmul ce a urmat cărții (acesta bucurându-se de un real succes). Este o carte ce se citește extrem de rapid, firul narativ este simplu, fără pauze filosofice sau de alt tip, stilul este direct și fără improvizații (la această carte chiar mi-a plăcut acest aspect). Dacă sunteți obișnuiți cu astfel de detalii, v-o recomand ca pe o pauză de la o lectură întortocheată.

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

“Nu era fardată strident și părea să aibă o piele extrem de fină, fapt care îți dădea sentimentul că între sufletul și chipul ei nu era decât o distanță extrem de mică. De aceea expresiile ei faciale îți lăsau o impresie puternică.” (pag. 59)

Detalii:
Titlu original: Ôdishon (1997)
Traducere din limba japoneză: Florin Oprina
Anul apariției: 2010
Nr de pagini: 200
Colecție: Biblioteca Polirom, Proza XXI
Disponibil la Editura Polirom

Sinopsis:

“Romanul Audiția dezvăluie povestea cutremurătoare a lui Shigeharu Aoyama, producător de filme documentare, care, după șapte ani de la moartea soției sale, hotărăște să se recăsătorească. Organizând împreună cu prietenul lui, Yoshikawa, audiții pentru rolul feminin într-un film practic inexistent, Aoyama se îndrăgostește de Yamasaki Asami, una dintre miile de femei ce candidaseră, de fapt, pentru rolul de viitoare soție. Asami este o fostă balerină extrem de atrăgătoare, însă cu un trecut înnegurat, a cărui realitate terifiantă Aoyama o descoperă mult prea târziu. Audiția este romanul din spatele filmului-cult realizat în 1999 de regizorul japonez Takashi Miike, care s-a bucurat de un succes formidabil la festivalurile de film din Europa si America.” (sursă)

P.S. În ultima vreme se pare că am parcurs câteva lecturi în afara zonei mele de confort (aici includ și Maestra – L.S. Hilton). Mai am puțin de citit și termin Sub semnul lui Dylan, despre care voi vorbi curând pe blog.

Inima întunericului – Joseph Conrad

În primul rând, îi mulțumesc Laurei pentru carte!

11851252_972820876072296_1483674260_n

“Inima întunericului“ este o lectură lejeră, relatarea unui marinar, Charlie Marlow numit, căruia îi este hărăzit să descopere sălbăticia, primitivitatea și viața canibalilor care pe alocuri îl surpinde cu nonșalanță, și parcă cu oarecare normalitate. Și acest personaj mitic, Kurtz.

Eu, ca cititor, pe tot parcursul lecturii, am văzut peste povestea în sine, peste toate grozăviile anormale și atemporale, peste povestea acestui căpitan de vas. Povestea a fost, mai degrabă, motivul descrierilor calde ca acordurile unei ploi de vară, acele aduceri în scenă de personaje, acele capturi de cruzime, acele fărâme de inuman, acele grame de adevăr.

Frazele descriptive mi-au plăcut mie, ca cititor, de fapt. De aceea cred că această carte trebuie citită, pentru că descrierile care o abundă sunt ca un hamac care se sprijină pe o poveste simplă în ramă, în care cititorul se leagănă în voie. Rama imaginației cititorului. Iar acest personaj, Kurtz, nu mi-a trezit un interes prea mare, ci, mai degrabă, am avut un gram de curiozitate pentru cum mi-l va face cunoscut autorul, mai mult decât prin auzite.

Concluzia este simplă, după cum am spus și mai sus, vă recomand această carte pentru pasajele descriptive ce o împânzesc!

„Romanul a fost ecranizat în 1979, celebra ecranizare Apocalypse now, în regia lui Francis Ford Coppola, cu Martin Sheen, Marlon Brando și Robert Duvall în rolurile principale.” (Editura Polirom)

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„Camera părea să se fi întunecat ca și când lumina tristă a serii înnorate și-ar fi găsit adăpost pe fruntea ei.”

Detalii:

Titlul original: Heart of Darkness

Traducere din limba engleză: Casiana Ioniță

Anul apariției: 2014

Nr de pagini: 157

Gen: Nuvelă

Disponibil la Editura POLIROM (Top 10+)

Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee

Despre autoare: “Harper Lee s-a născut în Monroeville, Alabama, în 1926. A studiat dreptul, apoi s-a stabilit în New York, dedicându-se scrisului. “…Sa ucizi o pasăre cântătoare” (publicat la 11 iulie 1960) este singurul ei roman, distins cu Premiul Pulitzer în 1961 și ecranizat în 1962 în regia lui Robert Mulligan. Deși s-a bucurat de un success remarcabil, Lee și-a înterupt activitatea literară, mutându-se înapoi în Monroeville, unde duce o viață retrasă împreună cu sora ei, Alice.” (din prefața cărții)

DSC06598

“Nimeni nu-și dă seama că îi place să respire.” – O realitate care m-a izbit ca un aer înghețat după ce subconștientul a pipăit sensul. Mi-am zis după ce am terminat de citit: “Cred că în această frază scurtă se poate rezuma întreaga carte, și, mai mult decât atât, toată existența noastră!”

Sunt convinsă că foarte mulți dintre voi ați citit sau măcar ați auzit o vorbă zburândă despre această carte, nu cred că trebuie să scriu ceva despre povestea în sine, doresc a exprima de ce este, din punctul meu de vedere, o capodoperă a literaturii universale și de ce trebuie citită de cei care nu au făcut acest lucru încă.

Îi spuneam lui Roxtao într-un e-mail, după ce am citit cartea: “Într-adevar, nu o face povestea o capodoperă, cât personajele atât de admirabil definite prin intermediul poveștii. Acum ca am terminat-o, parcă ceva a rămas suspendat în aer, parcă nu s-a terminat.”

E una din “cărțile viețuitoare”, cum îmi place mie să le numesc, ce își mențin amploarea și farmecul în timp, indiferent dacă acesta se dilată sau se risipește în detalii, pagini care pur și simplu nu zboară de pe masa timpului. Mi-a plăcut felul de a nara a lui Scout Finch, un povestitor mărunt ca vârstă, cu un curaj și o demnitate după care oamenii mari încă tânjesc. Dar cel mai mult mi-a plăcut aura misterioasă a acestei cărți, o poveste ce înglobează alte povestiri de sine stătătoare, legate între ele de un drum prăfuit pe care se întrevede un câine turbat. Fiecare personaj este o poveste unică.

Suspans. Amuzament pe alocuri. Emoție. Copilărie. Nedreptate. Rasism. Într-un cuvânt, Realitate.

Referitor la film, l-am vizionat, dar nu mi-a trezit sentimentul lecturării; într-adevar suntem obișnuiți cu alte imagini cand vine vorba de film, de alte interpretări. Desigur, asta nu este neapărat o explicație, mie personal imi plac nespus imaginile alb-negru, dar filmul mi s-a părut fad, fără trăire în comparație cu acea ivire a curcubeului de fiecare dată când “întorci foaia” – nu în sens peiorativ.

Concluzie: Cu siguranță, o carte care tinde spre infinit!

Detalii:
Titlul original: To Kill a Mockingbird
Traducere din limba engleză: Tatiana Malița
Anul apariției: 2014
Nr de pagini: 368
Gen: Bildungsroman modern
Disponibil la Editura POLIROM (Top 10+)