Jurnalul unui om dezamăgit – W.N.P. Barbellion

După cum spuneam și într-un articol publicat anterior – luna iulie, în recenzia jurnalului Oanei Pellea, citirea unei confesiuni, ale memoriilor autorilor, poate fi o sarcină anevoioasă pentru noi, cititorii, dar care are ca rezultat sentimentul că nicicând nu ești singur, în lumea de mărimea unui gând aruncat în neant.

Cititorului ii sunt expuse ca sub o lupă o parte din gândurile intime ale autorului, circumstanțe ale lui „a fi”: întâmplate în puncte critice de trezire involuntară la adevăr, la realitate, uneori căderea speranței în revoltă,  alteori resemnarea indusă, sau o simplă zi de fericire pură, din care nu mai așterni niciun cuvânt al existenței tale. Taci și te bucuri.

wpid-wp-1441272856794.jpg

Acest jurnal, al unui om dezamăgit, mi-a apărut ca o luptă, bătălia finală a eului ambițios, plin de așteptări și patos, și atâtea vise, care este pus față în față cu fatalitatea. În fond, fiecare jurnal este o luptă mută. 

Un om deloc obișnuit, cu un surplus de sine, pasionat de zoologie (autodidact), alege să trăiască restanța ce i-o datorează timpul ireversibil în paginile unui jurnal căruia i se confesează insațiabil, expunându-și abundența de gânduri ce se sfâșie, ce se lovesc, ce se îndoaie, ce se închină, în esență ce se întâmplă involuntar.

Natura, în toată desfășurarea ei normală, îi aduce mulțumire și desfătare, ca un ultim balon de săpun de care te mai prinzi, pentru a mai trăi puțin. Analiza mediului natural, caracterizarea unui om oarecare, descrierea unei amintiri sau reflexii asupra vieții cu râs sardonic sau asupra morții alcătuiesc microuniversul lui W.N.P. Barbellion, cu adaos de literatură, cu stânci impasibile și mare plină de vitalitate sau de melodramă, cu stropi de rouă aruncată în decor și fluturi, cu „un sturz cântând afară după furtună”, deși în fața destinului implacabil. Autorul deloc insensibil  și cu o puternică trăsătură analitică trăiește prin scris, muzică și dragostea ce de-abia înflorise.

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„Dacă se bucură de sănătate, omul nu trebuie să dispere niciodată.”

„Pare destul de neloial față de tine însuți să uiți trecutul atât de ușor.”

„Poate că până la urmă cel mai greu de văzut sunt lucrurile cele mai evidente.”

„Lumea e prea frumoasă ca să renunți la ea fără regrete din cauza unei inimi slabe.”

„Nietzsche spunea într-un ziar citit azi: Trebuie să porți în tine haosul ca să poți da naștere unei stele ce dansează.”

„Viața e un vis și suntem somnambuli cu toții.”

Referințe literare care mi-au trezit interes: Născut în exil – George Gissing, Râsul. Eseu despre semnificația râsului – Henri Bergson, Jurnalul Mariei Bashkirtseff, Cântec despre mine – Walt Whitman

Concluzie: O carte – parte din infinit, ce v-o recomand ca pe o lecție de viață. „Nulla vestigia retrorsum.”

Detalii:

Titlu original : The journal of a Disappointed Man (martie 1919)

Traducere din limba engleză și note de Anca Bărbulescu

Categorie: Memorii/Jurnale

Disponibil la Editura Humanitas, anul apariției: 2013

 

Fanfan – Alexandre Jardin

„Fanfan” face parte din Colecția „Cartea de pe noptieră” de la Editura Humanitas, colecție pe care am descoperit-o de curând, care m-a captivat prin conținut: o serie de romane mai puțin cunoscute, dar care merită deopotrivă atenția noastră, a cititorilor.

wpid-wp-1441131051983.jpg

Volumul cu nr. 137 este un roman de dragoste adolescentină şi descrie un scurt capitol din viața unui tânăr idealist, Alexandre Crusoe, ce își trage rădăcinile din ADN-ul lui Robinson Crusoe însuși. Această „ascendență fabuloasă” îi aduce numai neplăceri covârşitoare, care îl determină să lupte împotriva chemărilor şi a pornirilor genetice. Hotărârea de neclintit a tânărului îl conduce la alegeri împotriva voinței lui, care îi aduc o împlinire neautentică. Toată această luptă se desfășoară corespunzător până când în universul prezent, deformat, apare o tânără pasionată de film şi regie, Fanfan.

Aventură. Idealism. Pasiune ardentă. Poate dragoste adevărată. Pe scurt, acesta este substratul cărții.

Deşi o carte pentru adolescenți, m-a ademenit ca o momeală plină de „dulcegării” (fir narativ simplu, cuvinte potrivite și întâmplări ce întrețin suspansul până la final) ce alcătuiesc o poveste bine închegată, ce merită a fi citită. Cartea a fost ecranizată în anul 1993.

Concluzie: Dacă vă plac romanele de dragoste cu peripeții, aceasta este o carte asupra căreia să vă opriți!

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„Ne imaginăm stăpâni ai unui viitor întotdeauna luminos, iar cuvântul „întotdeauna” este întotdeauna de prisos.”

„Cred că lumea noastră duce lipsă mai mult de mari cititori decât de mari scriitori.”

Detalii:
Traducere din limba franceză: Cosmin Oros
Anul apariției: 2008
Nr. pagini: 199
Colecția: Cartea de pe noptieră, nr. 137
Disponibil la Editura Humanitas

Strada Ficțiunii

M-am trezit devreme azi, chiar dacă e week-end, trebuia să merg, nu îmi puteam refula bucuria ce mă împingea pe Strada Ficțiunii, o străduță aparent banală, ce duce infinit spre cunoaştere, mulți nu prea îşi tocesc tălpile pe acest drum pietruit, din neinteres pentru sine sau poate din disperare. Cine ştie ce o fi împăiat în mintea atâtor oameni?! Alți oameni cu siguranță nu!

wpid-wp-1440339382715.jpg

Dar ca să nu mă abat de la relatarea zilei de azi, continui prin a vă spune că Tolstoi este la fel de bătrân, la fel de supus, atât față de familia numeroasă, cât şi față de presa sâcâitoare a vremii.

Dostoievski m-a surprins din nou cu acelaşi discurs despre speranță, de fiecare dată cu o tentă diferită de inefabil; mi-a trezit de această dată un zâmbet alterat, care s-a transformat în amărăciune de-a dreptul, când l-am zărit mai jos, deschizând o fereastră schârțâindă, pe Khaled Hosseini. Mare mi-a fost mirarea când mi-a strigat: „Nu e totul pierdut!”, parcă citindu-mi gândurile. I-am zâmbit şi am mers mai departe. Şi cum nu am vrut să plec cu mâhnire de acolo, mi-am zis că nu mi-ar face rău o vizită la al nostru, Eugen Cadaru, care sigur mă va revitaliza cu vreo poveste magică. Şi aşa a şi fost!

Ce mai e nou, cine a vrut neapărat să se mute pe Str. Ficțiunii, la nr. 10, este Juan José Milás, pe care l-am cunoscut recent, om cumsecade şi la locul lui, doar că nu prea știe ce vrea sau cine este, după cum puteți vedea şi aici. Prea multe nu am vorbit cu dumnealui, atât mi-a mărturisit: „- Garsonierele pe Str. Ficțiunii sunt ieftine, no fue difícil llegar a la conclusión! Şi sunt pline de cărți!” Bun, mi-am zis! Poate mă mut şi eu aici în viitor! Cine ştie?!

Dar până atunci, m-am tot gândit cu cine aş vrea să schimb chiar şi un gând, şi ştiind că prietenii de la Editura All şi familia frumoasă de la Goodread.ro, aceștia fiind proprietarii imobilelor de pe Str. Ficțiunii de fapt, caută neîncetat chiriaşi, l-aş propune pe Dan Rhodes. Am auzit că este priceput în ale cuvântului, un romantic aparte, și mare mi-ar fi bucuria să îi citesc: „Anthropology” (2000) şi „Gold” (2007), traduse.

Dacă veți vrea şi voi o plimbare matinală pe Str. Ficțiunii, vă recomand să mergeți desculți! Adresa este foarte uşor de găsit!
Cu prietenie,
Cărți ce tind spre infinit

Două femei la Praga – Juan José Milás

Deși am terminat cartea acum o săptămâna, nu am reușit decât acum să scriu recenzia acesteia, şi asta din pricina faptului că laptopul a decis de unul singur să nu mai funcționeze. Dar soluții se găsesc întotdeauna!

„Două femei la Praga” (nr. 171) face parte din colecția „Cartea de pe noptieră”, de la Editura Humanitas, o colecție pe care am descoperit-o fără să îmi propun, dar din care am actualmente 4 cărţi, cu ajutorul ofertelor speciale de la libris.ro (multe volume din această colecție costă 5 lei).

doua femei la praga

Volumul cu nr. 171 al colecției m-a învăluit fără sfială cu o pledoarie de întrebări ce țin de veridicitatea spuselor personajelor care sunt axate mai degrabă pe ce s-ar fi putut întâmpla sau ce nu s-a întâmplat, decât pe realitatea tulbure sau nu, pe care o trăiesc cu adevărat. Personajele sunt construite cu măiestrie și își aruncă pe față, pe parcursul ficțiunii, măști convenabile sau nu ale eului rătăcitor, posibilități de a fi.

O tânără care își cucerește partea stângace. Un scriitor, cu o copilărie bănuitoare, care după succesul singurului volum publicat, îşi caută realitatea, bazată sau nu pe o fantasmă. O femeie care îşi caută ego-ul printre personaje fantasmagorice. Un om al ziaristicii, naratorul, care ia parte la ospățul suspiciunii, pe alocuri neinvitat, dar cu ajutorul căruia ni se expune un sfârșit aparent logic. Şi Praga.

Mi-a plăcut toată această țicneală împletită cu coincidențe sau nu, ca un mileu contemporan pe noptiera timpului. Mi-au plăcut personajele care trăiesc în realități ce nu s-au întâmplat şi Nimeni.
Iar stilul autorului m-a convins să mai vreau să citesc și altă carte de-a dumnealui. Vă recomand şi vouă, cu drag!

Concluzie: O carte care tinde spre infinit într-o integrală nedefinită!

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„[…] ca şi cum tocmai ar fi descoperit că există o anume familiaritate nebănuită între faptul de a scrie şi cel de a trăi.”
„Eu cred că scrisul constă în a afla ce vor să spună cuvintele mai degrabă decât ce vrei să spui tu.”
„Dăm viață irealului şi neglijăm realul. Am iubit când nu aveam pe cine şi n-am mai iubit când am iubit, spunea Vicente Aleixandre, unul dintre puținii poeți pe care i-am citit cu folos.”

Detalii:
Titlu original: Dos mujeres en Praga
Traducere din limba spaniolă: Florentina Hojbotă
Anul apariției: 2010
Nr de pagini: 193
Colecție: Cartea de pe noptieră, nr. 171
Disponibil la Editura Humanitas

Inima întunericului – Joseph Conrad

În primul rând, îi mulțumesc Laurei pentru carte!

11851252_972820876072296_1483674260_n

“Inima întunericului“ este o lectură lejeră, relatarea unui marinar, Charlie Marlow numit, căruia îi este hărăzit să descopere sălbăticia, primitivitatea și viața canibalilor care pe alocuri îl surpinde cu nonșalanță, și parcă cu oarecare normalitate. Și acest personaj mitic, Kurtz.

Eu, ca cititor, pe tot parcursul lecturii, am văzut peste povestea în sine, peste toate grozăviile anormale și atemporale, peste povestea acestui căpitan de vas. Povestea a fost, mai degrabă, motivul descrierilor calde ca acordurile unei ploi de vară, acele aduceri în scenă de personaje, acele capturi de cruzime, acele fărâme de inuman, acele grame de adevăr.

Frazele descriptive mi-au plăcut mie, ca cititor, de fapt. De aceea cred că această carte trebuie citită, pentru că descrierile care o abundă sunt ca un hamac care se sprijină pe o poveste simplă în ramă, în care cititorul se leagănă în voie. Rama imaginației cititorului. Iar acest personaj, Kurtz, nu mi-a trezit un interes prea mare, ci, mai degrabă, am avut un gram de curiozitate pentru cum mi-l va face cunoscut autorul, mai mult decât prin auzite.

Concluzia este simplă, după cum am spus și mai sus, vă recomand această carte pentru pasajele descriptive ce o împânzesc!

„Romanul a fost ecranizat în 1979, celebra ecranizare Apocalypse now, în regia lui Francis Ford Coppola, cu Martin Sheen, Marlon Brando și Robert Duvall în rolurile principale.” (Editura Polirom)

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„Camera părea să se fi întunecat ca și când lumina tristă a serii înnorate și-ar fi găsit adăpost pe fruntea ei.”

Detalii:

Titlul original: Heart of Darkness

Traducere din limba engleză: Casiana Ioniță

Anul apariției: 2014

Nr de pagini: 157

Gen: Nuvelă

Disponibil la Editura POLIROM (Top 10+)

Datoria de a ezita – B.Elvin

În primul rând, țin să-i multumesc autoarei site-ului stroke.ro pentru această carte, mă bucur că mi-a căzut în mâini, i-am înțeles scopul.

20150729_174034

Despre autor: „Dacă ar fi să-l închid pe B.ELVIN într-un vers – cum se cuvine de altfel cu orice prozator veritabil – acesta ar suna așa: fericirea de a fi trist când înțelegi. Nu cunosc alt scriitor român contemporan care să fi elaborat o asemenea melodie, demnă de o ecuație cu trei inefabile. Cu surâsul său binefăcător de ambiguu, Elvin nu cere niciodată cititorului său s-o dezlege, ci doar să se lase cuprins de farmecul înțelepciunii ei pe această vreme în care hazul e tot mai stins și ironia tinde spre limita ei tragică.” Radu COSAȘU

Nu cred că putea altcineva, în afară de Radu Cosașu, mai bine vorbi despre scrisul lui B. Elvin, născut în Moinești, la o aruncătură de băț de satul meu natal. În această carte am avut tot timpul întinsă, înainte ca privirea să pătrundă fila scrisă, o peliculă foarte subțire de resemnare care se unduia la fiecare întoarcere a foii.

Este o carte atotcuprinzătoare, care m-a îmbogățit: întâmplări-capitole, trăiri-capitole sau reflexii-capitole, toate relatate prin prisma unui autor cu mănuși țesute din cuvinte resemnate, toate argumentate conștiincios, ca o temă pentru acasă, mai mult pentru sine.

M-am simțit părtașă la un monolog într-o garsonieră a memoriei autorului, în care, undeva într-o cameră vecină, stă cititorul și ascultă cu paharul lipit de perete. Autorul pare a fi conștient de o altă prezență dar pare a o ignora politicos, ca si cum acela i-ar fi locul. Mi-a plăcut rolul acesta, și nu de multe ori am vrut să îngrămădesc cât mai multe cuvinte fantastice în pahar. Paharul strâmt, însă.

Autorul amintește de scriitori cunoscuți sau cu care s-a întâmplat la un moment dat, care i-au influențat viziunea literară, printre care: un capitol, dar și alte referințe ulterioare, îi sunt dedicate lui Primo Levi, care: „Prin vocație și prin formație chimist, el este înclinat să deslușească încâlcitul”. Un alt capitol ni-l aduce în vizor pe Anatole France, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1921, descoperire șocantă a autorului în 1951: „Socoteam că scrierile lui Anatole France (situate la egală distanță între perplexitate și indiferență, vorbind cumpănit) reprezentau un post de observație și de reflecție emițând cifrat mesaje incendiare”, dar și alții pe care tare m-aș bucura să îi descoperiți singuri. Am desoperit autori de seamă, despre care „nu învățăm la școală”.

Totodată, sunt relatate întâmplări acoperite de praful trecerii anilor: cum l-au dat afară de la Editura Tineretului, considerat „greșit încadrat”, apoi de la „Viața românească”, doar pentru că a refuzat promovarea.

De asemenea, sunt aduse la cunoștință întâmplări din perioada comunistă, o perioadă a neîncrederii — în care aveai suspiciuni și în privința unei pâini —, a necesității de a-ți oprima dorul de adevăr și dreptate, și mai ales să conștientizezi absurdul de a nu putea exprima cuvintele care zac în tine, care ciocăne neîncetat la nivelul epidermei să iasa în exterior, dar trebuiesc înăbușite de mentalitatea vremii. Cum ai putea să taci, să nu scrii un rând sau să scrii ce se dorește a fi auzit, când gândești altceva, când cuvintele tale pe hârtia imaginației sunt altele? Cum poți să taci și să te înăbuși cu neputință?

Concluzie: Mi-a plăcut în mod aparte jocul imaginat produs de insomnie. Mi-a plăcut în totalitate această carte. De aceea, v-o recomand cu tot dragul, este plină de tâlc și de sinceritate.

Cuvinte cu miros primavărătec de infinit:

„În plus, vorba lui Tristan Bernard, am o memorie excelentă: uit totul.”

„Citisem în Tolstoi că nu ne descoperim vocația decât după ce ne-am înșelat asupra ei.”

„Realitatea este că ne asortăm doar prin deosebiri.”

„Experiența mă învățase să cred doar in miracolele puse la cale. Așadar, de cine și de ce?”

„Însă înainte de orice – prietenia, acest mister răscumpărând atâtea clarități de gheață.”

„Ceea ce refuzi să vezi, încetează să mai existe?”

„Memoria traumatizată de frică s-a transformat în frica de a-și aminti.”

„Proiecte putrezind în sertarele uitate ale minții. […] Gânduri amăgindu-te c-ai păstrat tocmai ce-ai pierdut. Ifosele încăpățânate ale identității.”

„După mine, opera lui Primo Levi depășește tot ce s-a scris despre universul concentraționar nazist. Fiindcă paginile sunt pecetluite de o singură obsesie: «a înțelege».”

Referințele literare de care amintește autorul și pe care mi le-am notat pentru aprofundare sunt enumerate mai jos. Vi le recomand și vouă!

Herzog – Saul Bellow

Imposibila biografie – Uwe Johnson

Spuneți-i somn – Henry Roth

Sceisul sau viața – Jorge Semprun

Moartea unui comis voiajor – Arthur Miller

Întuneric palpabil – William Styron

Dacă ăsta e un om, Fabricantul de oglinzi – Primo Levi

Cartea neliniștii – Fernando Pessoa

Casa de pe malul mării – Stefan Zweig

Detalii:

Titlul: Datoria de a ezita

Autor: Elvin Bernstein

Anul apariției: 2003

Nr de pagini: 274

Gen: Biografie

Disponibil la Editura HASEFER

Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee

Despre autoare: “Harper Lee s-a născut în Monroeville, Alabama, în 1926. A studiat dreptul, apoi s-a stabilit în New York, dedicându-se scrisului. “…Sa ucizi o pasăre cântătoare” (publicat la 11 iulie 1960) este singurul ei roman, distins cu Premiul Pulitzer în 1961 și ecranizat în 1962 în regia lui Robert Mulligan. Deși s-a bucurat de un success remarcabil, Lee și-a înterupt activitatea literară, mutându-se înapoi în Monroeville, unde duce o viață retrasă împreună cu sora ei, Alice.” (din prefața cărții)

DSC06598

“Nimeni nu-și dă seama că îi place să respire.” – O realitate care m-a izbit ca un aer înghețat după ce subconștientul a pipăit sensul. Mi-am zis după ce am terminat de citit: “Cred că în această frază scurtă se poate rezuma întreaga carte, și, mai mult decât atât, toată existența noastră!”

Sunt convinsă că foarte mulți dintre voi ați citit sau măcar ați auzit o vorbă zburândă despre această carte, nu cred că trebuie să scriu ceva despre povestea în sine, doresc a exprima de ce este, din punctul meu de vedere, o capodoperă a literaturii universale și de ce trebuie citită de cei care nu au făcut acest lucru încă.

Îi spuneam lui Roxtao într-un e-mail, după ce am citit cartea: “Într-adevar, nu o face povestea o capodoperă, cât personajele atât de admirabil definite prin intermediul poveștii. Acum ca am terminat-o, parcă ceva a rămas suspendat în aer, parcă nu s-a terminat.”

E una din “cărțile viețuitoare”, cum îmi place mie să le numesc, ce își mențin amploarea și farmecul în timp, indiferent dacă acesta se dilată sau se risipește în detalii, pagini care pur și simplu nu zboară de pe masa timpului. Mi-a plăcut felul de a nara a lui Scout Finch, un povestitor mărunt ca vârstă, cu un curaj și o demnitate după care oamenii mari încă tânjesc. Dar cel mai mult mi-a plăcut aura misterioasă a acestei cărți, o poveste ce înglobează alte povestiri de sine stătătoare, legate între ele de un drum prăfuit pe care se întrevede un câine turbat. Fiecare personaj este o poveste unică.

Suspans. Amuzament pe alocuri. Emoție. Copilărie. Nedreptate. Rasism. Într-un cuvânt, Realitate.

Referitor la film, l-am vizionat, dar nu mi-a trezit sentimentul lecturării; într-adevar suntem obișnuiți cu alte imagini cand vine vorba de film, de alte interpretări. Desigur, asta nu este neapărat o explicație, mie personal imi plac nespus imaginile alb-negru, dar filmul mi s-a părut fad, fără trăire în comparație cu acea ivire a curcubeului de fiecare dată când “întorci foaia” – nu în sens peiorativ.

Concluzie: Cu siguranță, o carte care tinde spre infinit!

Detalii:
Titlul original: To Kill a Mockingbird
Traducere din limba engleză: Tatiana Malița
Anul apariției: 2014
Nr de pagini: 368
Gen: Bildungsroman modern
Disponibil la Editura POLIROM (Top 10+)

Jurnal 2003 – 2009 – Oana Pellea

DSC06629

“Un jurnal care face bine” – criticul literar Ioana Pârvulescu

Oana Pellea: “Când scrii un jurnal pe care te-ai hotărât să îl faci public și crezi că el nu va interesa pe nimeni, ai senzația clară că scrii, de fapt, doar pentru tine. Și chiar așa e. Îți face bine să-ți vezi și material gândurile. E ca și când te părăsesc și intră în altă realitate. E ca și când eliberezi niște păsări din cușcă, și ele își iau zborul. Pe cine vor întâlni în drumul lor? Nu mai e treaba ta. Vor întâlni pe cine trebuie să întâlnească… Dar sentimentul de a te elibera e ca și cum ai trage o gură de aer curat și tare. Îi face bine omului să gândească și să scrie.”

Într-adevăr, o carte care face bine, atât autoarei, cât și nouă, cititorii, celor care ne place sa trăim în cărți. Și cred că atunci când citești un jurnal, gândurile intime și tainice ale unui om, te poți simti ori foarte aproape de acel om, ori un intrus care parcă citește ceva care nu îl privește.

Iar în paginile acestui jurnal, m-am trezit nebăgând de seamă într-o odaie, în care într-un colț focul mocnea zbuciumat în sobă, parcă însuflețit de hârjoneala fulgilor de zăpadă din partea cealaltă a geamului imens din fața canapelei, locul unde eu și Omul, Oana Pellea, ne plimbam desculțe în lungul și în latul gândurilor și înviam trăirile în care ființele umane nu au de ales.

Ascultându-i confesiunea, care de nenumărate ori nu conținea decât un cuvânt sau un semn de întrebare, am descoperit că obstacolele, zidurile de netrecut din drumul nostru sunt așezate tocmai ca să mai învățăm ceva din ce nu știam. Credință. Tărie. Împăcare. Umilință. Recunoștință. Dor. Sunt trepte pe care nu le parcurgem decât construindu-le cu sudoarea frunții. Sunt zile în care ne oprim din clădit, poate din revoltă, poate din neputință, dar sunt și zile în care construim cu îndârjire; totodată mai sunt și zile când ploaia sau vântul frânge treapta, cărămidă cu cărămidă, silindu-ne să ne retragem la câțiva metri în obscuritate și să ne întrebăm: “Ce am omis?” De nenumărate ori, poate, suntem nevoiți să o luăm de la capăt. Scara până la cer trebuie să ți-o zidești singur oricum.

În momentele în care tăcea, mă gândeam că acest om își zidește scara pe o scenă într-un teatru în văzul tuturor. Ca exemplu. Pentru a ne mai dezvălui șiretlicuri de răbdare, acceptare și solidaritate, pentru rezistența treptelor ce duc spre infinit.

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

”Nimic din ce se întâmplă nu e întâmplător și am certitudinea că tot ce ni se întâmplă este spre cunoașterea noastră și, în final, spre binele nostru.”
“De ce prezența neprezenței e câteodată mai prezentă decât prezența însăși?”
“Și uite așa ne călcăm pe orgoliu și nu mai avem loc unul de altul.”
“Trebuie să-l urmezi pe cel ce caută adevărul și să fugi de cel care spune că l-a găsit.”

Concluzie: O carte care face parte din infinit.

DSC06637

Detalii:
Titlu: Jurnal 2003 – 2009
Autor: Oana Pellea
Anul apariției: 2009
Nr de pagini: 220
Colecție: Memorii/Jurnale
Domeniu: Memorialistică & Diaristică
Disponibil la Editura HUMANITAS

Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini

 “SPLENDIDA CETATE A CELOR O MIE DE SORI este o carte ambițioasă… Hosseini s-a inspirat din ultimii 33 de ani de istorie tumultuoasă a Afganistanului, o istorie a războiului și a opresiunilor de tot felul. Găsim în paginile acestei cărți o poveste tulburătoare despre viața a două femei.” (The New York Times)

DSC06557

Despre autor: “ Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 de milioane de cărți la nivel mondial. In 2013 i-a aparut al treilea roman, Si munții au ecou. Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie și Splendida cetate a celor o mie de sori – au fost traduse în 57 de limbi și publicate în 70 de țări. În 2006, a fost numit Ambasador al Bunăvoinței din partea UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați. De asemenea, este fondatorul Fundației Khaled Hosseini.“

Pe scurt: Titlul sugestiv, începutul vioi, miez tulburător și final proporționat corespunzător. Un roman în care tăcerea se chinuie să vorbească legată la gură.

Este o poveste tulburătoare, scrisă prin ochii a două femei, Mariam și Laila, două destine care se unesc la o răscruce de viață pentru a aduce cititorului atâtea dovezi de neputință și sacrificiu, într-o lume și într-un timp („al ocupației sovietice, jihadului dus împotriva ei, războiului civil și al terorii instaurate de regimul taliban”) care par utopice, a căror dimensiuni par a se întinde dincolo de sfera realității și a înțelegerii noastre.

Mi-a fost greu să citesc, mi-e greu să și vorbesc despre, dar mai mult decât atât, mi-e imposibil să cred că a existat și există atâta răutate în respirația acestui Univers, răutate pe care noi, oamenii, o expirăm ca un condens înnăbușitor. Inumanul unor personaje atinge trepte maxime, iar nu de puține dăți rămâi stupefiat de compotamentul lor grotesc; de asemenea, am descoperit rolul femeii in Afganistan și până unde poate ajunge exploatarea acestora.

M-a impresionat până la cer și înapoi povestea celor două protagoniste ale căror gânduri sunt rostite parcă în șoaptă, două exemple de acceptare desăvârșită; mi-a plăcut faptul că autorul trece consecutiv firul narativ prin ochii lui Mariam, apoi prin felul de a percepe ai Lailei și răsturnările de situație, fără a fi pregatit dinainte măcar. Pe lângă nemăsurata suferință pe care o degajă romanul, înflorește o frumoasă poveste de dragoste între Laila și Tariq, o iubire necesară pentru a reintroduce cuvântul „acasă” în vocabularul unei lumi pierdute.

Îi mulțumesc Andrei, pentru că mi-a aruncat această carte în brațe, spunându-mi: „Citește-o! O să îți placă!” Și mi-a plăcut!

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„Iar trecutul se limita la aceste vorbe de înțelepciune: că Iubirea este o greșeală care distruge, iar complicea ei, Speranța, o fantasmă mincinioasă.”
„Zicea ca ești… cum s-a exprimat… cea mai timpurie amintire a lui?”
„[…] dintre toate greutățile cu care s-ar putea confrunta cineva, niciuna nu este mai păcătoasă decât simplul fapt de a aștepta.”
„Va veni o zi în care trăsăturile lui vor începe să alunece din strânsoarea memoriei ei […]”

Concluzie: Este o carte care merită a fi citită de voi toți, v-o recomand cu căldură și înfrigurare în același timp, pentru că din punctul meu de vedere este o poveste care tine spre infinit.

Detalii:
Titlul original: A Thousand Splendid Suns
Traducere din limba engleză: Crenguța Năpristoc
Anul apariției: 2014
Nr de pagini: 400
Gen: Beletristică
Disponibil la Editura NICULESCU

%d blogeri au apreciat asta: