Arhive categorie: SuperBlog 2015

O întâmplare fericită. SuperBlog 2015 (17).

Îmi imaginez toamna ca pe o mașină care zburdă pe străzile mohorâte, în urma ei rămânând atâtea culori, atâtea rămășițe de ramuri în drumul lor spre nicăieri. Mă gândesc la o mașină albastră, care se confundă cu cerul, ca a mea, iar în urma ei să zboare deranjate picuri de culoare care absorb gazele de eșapament, iar oamenii de pe trotuare ferindu-se, nu cumva coloristica abundentă să le „murdărească” hainele ponosite, în tonuri de gri, impersonale și greoaie. Şi totuşi, mai sunt unii ca mine, care nu se feresc, care lasă toamna să le stropească sufletul cu plenitudine, cu ultimul suflu de viață ce îl zărim deslușit peste tot: o frunzuliță gălbuie pe parbrizul unei maşini înăuntrul căreia este un șofer îmbufnat că i-ar fi înghețat acumulatorul, o alta roșiatică pe papucul prăfuit al unui trecător grăbit, un alt morman ce deranjează privirea ca o geană pe globul ocular. Cred că toamnei acesteia „i-au murit” bateriile, prea vrea parcă culoarea să se arunce tot mai adânc în Pământ.

20151108_162637Și ca să nu mă mai lungesc, exact la asta mă gândeam când l-am văzut pe Mircea chinuindu-se să își pornească Mercedes-ul. Nici bateria lui nu iubește frigul! Mi-am zis atunci tacit în gând: „Of, de parcă eu nu sunt pățită!”

Mi-au venit instantaneu în minte experții de la magazinul online de baterii auto, cei care m-au ajutat acum o lună să îmi schimb bateria direct la domiciliu. Nu prea m-aș fi descurcat fără ajutorul lor. Toate celelalte posibilități duceau către răspunsuri nule, cea mai bună variantă a fost montajul acumulatorului la domiciliu, la locul întamplării nefericite: mâinile-mi s-ar fi zbătut fără rost să care o greutate ca cea a unei baterii de la un service, plus că aș fi pierdut mult mai mult timp ducându-mă singură să achiziționez una. Mi-ar fi luat mult mai mult timp să cumpăr un acumulator auto, pentru care bineînțeles aş fi avut nevoie de o autorizație de funcționare, deci service scria pe mașina mea albastră oricum. Ori eu aveam nevoie de maşină imediat!

Oricât de vitează m-aș fi crezut eu, cu toată îndârjirea mea de a remedia problemele de una singură, în ceea ce privește domeniul auto, înghit în sec și accept ajutor. Chiar dacă știam ce tip de acumulator ar trebui să aleg în cazul unei defecțiuni, nu aş fi avut cu siguranță îndemânarea să o schimb fără un specialist în dreapta mea. Iar la prezentarea despre reciclarea bateriilor auto trebuia să ajung cumva. Eu, care țin prezentări specializate despre acumulatori… Însă una e teoria și alta e practica, domeniul meu de activitate este reciclarea, și nu montarea.

După ce am contestat cu regret că bateria nu va porni, oricât aş încerca eu, mi-am luat telefonul mobil în mâinile-mi degerate și am chemat experții să mă ajute. În magazinul online de baterii auto am găsit ajutorul de care aveam nevoie, cine m-ar fi ajutat în toiul serii, când tații se joacă la căldură cu ai lor copii, când oamenii se îndreaptă grăbiți spre căminele lor calde? Kia mea săraca, dârdâia ca un arbust la prima zăpadă.

Nici nu am completat bine însă formularul de cumpărare, că un omuleț simpatic, pregătit ca un chirurg, cu mănuși cu tot şi gânduri de bine, mi-a operat mașina direct la domiciliu. Şi cât m-am gândit că omul care o să vină să îmi schimbe acumulatorul o să aibă o față plină de amărăciune, cum că l-am deranjat la ora la care majoritatea cinează. Eh, întotdeauna am avut gânduri prostești! Omulețul, cu o baterie auto Varta nou-nouță în mâna-i puternică, a fost mai mult decât cumsecade; cu răbdare și profesionalism, în pofida celor -10º de afară, mi-a explicat cu o voce caldă, pas cu pas, ce meștereau mâinile-i dibace sub capota mașinii. Am ascultat cu urechile ciulite procedura, gândul sărindu-mi brusc la prezentarea la care nu am întârziat decât 30 de minute. Expertul – “chirurg auto” m-a învățat o lecție importantă atunci: oricare ți-ar fi menirea, nu te culca nicioadată pe-o ureche în a fi om.

— Mircea, eu zic să nu te mai chinui, la ora asta nu îți pot veni în ajutor decât cei de la Bateriiauto.net! Ştiu eu ce știu!

I-am înmânat o carte de vizită pusă bine în portmoneu, văzându-mi în continuare de plimbarea de seară, împăcată și cu acumulatorul de zâmbet bine încărcat.

P.S. Articolul a fost scris pentru proba nr. 17 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este BateriiAuto.net.

Din Portugalia, cu drag! SuperBlog 2015 (16).

Cred că o bună parte dintre cei care citesc acest articol, au sau au avut cel puțin un jurnal în decursul anilor, și dacă unii dintre voi încă nu v-ați scris gândurile într-un jurnal, niciodată nu este prea târziu să începeți. Ce spuneți însă de un #jurnaldecălătorie? Cu siguranță, paginile acestuia vor fi scrise cu penița peripețiilor și a neobișnuitului.

Cu un ton de vreme însorită și picuri de ploaie, eu una aveam chef să fug în lume anul acesta, și nu oriunde, ci în pântecele Portugaliei, o bucățică din Pământ, pe care mi-am dorit întotdeauna să o văd cu ochii realului.

Nu am stat prea mult pe gânduri și pentru concediul ce se vedea concretizându-se în săptămânile viitoare, am apelat la cei de la CND Turism pentru a-l transforma într-unul de nescos din memorie. Am mers pe încredere, deoarece în studenție am plecat în inima Americii prin programul Work & Travel, susținut de vacantespeciale.ro și bine mi-a prins!

Zis, rezervat și plătit! Am ales așadar, Portugalia din categoria circuitelor turistice (Traseu: Lisabona – Porto – Fatima – Estoril – Cascais  – Cabo da Roca – Sintra). Nu am vrut să mă informez dinainte de destinațiile pe care le vom atinge, voiam să mă las surprinsă întru totul! Mă așteptau cinci nopți de Portugalia la un hotel de 3* cazată, celulele-mi timorate zbătându-se neputincioase în avion, apoi relaxându-se într-un autocar confortabil și răcoros. Conform unui program bine orânduit, mă aștepta, pe scurt, o vacanță specială.

Cu fiecare zi ce trecea, mușcam aprig din entuziasm, mai mai că nerăbdarea de a pleca, de a ajunge pe meleaguri portugheze, dădea pe dinafară. Bagajele îmi erau pregătite dinainte, mai trebuiau cele trei zile de așteptare să se contracte într-una singură. Nu îmi amintesc să îmi fi dorit mai mult ca atunci să zboare timpul. Gândindu-mă la intervalul de timp ce mi-a mai rămas înainte de plecare, brusc gândul mi s-a mutat în altă cameră a minții. Era să uit jurnalul ce urma a fi scris astfel:

13.08.2016, Lisabona

“Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi, a simți și a face tot ce îți dorești.” – William Hazlitt

Stau pe scaunul din fața oglinzii din baia cochetă a camerei în care sunt cazată. Oraș vrăjit împrejur, Oceanul Atlantic în față de tot, încântare în interior, reflexie cu ochi obosiți dar zburdalnici încă, de la atâta minunat în fața tuturor cotloanelor Lisabonei. Cum să încapă în bucățica asta de hârtie toată bucuria care simt că dă pe dinafară, ca un râu umflat? Oceanul Atlantic continuă cu palmele-i grase și reci să îmi mângâie obrajii înfierbântați.

Am fost astăzi în ventricolele Lisabonei, inima orașului având și-un nume: „Baixa” sau „Orașul de Jos”. Am bătătorit alături de alte zeci de turiști curioși străduțele înguste, pitorești, ale celui mai vechi district al Lisabonei, Alfama, situat între paginile Castelului São Jorge și râul Tejo. Nu mi-am putut stăpâni încântarea de a mă afla aici întreaga zi! M-am simțit ca într-un labirint în care aș fi vrut să mă pierd cu totul! Heiii, minte născocindă după amintirile unei iubiri bolnăvicioase, lasă-te în continuare purtată de poezia în stil manuelin a „Turnului Belém”. Oare ai uitat deja zâmbetul larg din spatele aparatului de fotografiat? Și pacea care ți-a înghețat privirea în pofida celor 38º de afară, din vârful turnului, departe, dincolo de râul Tejo? Obiectivul a încremenit și el acolo sus, lăsând loc panoramei să mi se lipească de suflet ca un afiș mototolit, viscolit de ger.

Sunt eu întreagă a mea aici. Nu e minunat?

proba 16 SuperBlog
Panorama of Alfama, Lisaboa, from belvedere Portas do Sol (sursă)

14.08.2016, Porto

“O călătorie este asemănătoare unui mariaj. Modalitatea sigură prin care ai să greșești este să crezi că o poți controla.” –  John Steinbeck

Iată-mă povestind o altă zi plină de aventură discretă. Porto mi s-a dezvălui ca un caiet vechi, în fața căruia am avut o permanentă stare de Déjà-vu. Oare să mai fi fost aici cândva? Străbătut de frumosul râu Douro, ce delimitează Porto de Vila Nova de Goia, acesta imprimând orașului parcă un alt climat, m-a întâmpinat o primăvară călduță aici, făcându-mă să uit de toropeala din Lisabona.

Gambele mi-au fost antrenate semnificativ astăzi, datorită pănților și păntuțelor ce aglomerează orașul, în drumul spre obiectivele turistice de atins: Podul Dom Luis, ce leagă frățește cele două orașe separate de Douro, inaugurat în 1886, considerat cel mai mare pod în formă de arc la acea vreme, W&G Graham’s, o casă de vinuri cu vechime, dar și multe altele, pe care le recunoști după Rabelos (corăbiile tradiționale), vinul de Porto (Vinho do Porto) fiind arhi-cunoscut și atât de delicios, apoi Catedrala Se, care paremise că își păstrează același aer medieval și Jardim do Morro (grădina maurilor), în care imaginea de ansamblu a Porto-ului mi se plimbă și acum pe retină.

proba 16 SuperBlog
Sursă: http://extravita.ro, pe care am găsit un articol frumos despre Porto

Tripeiros, locuitorii Porto-ului, au fost atât de primitori. În urma acestei experiențe, m-am ales chiar cu o sticlă de vin proaspăt dezbuteliat, de numai doi ani vechime, de la un moșuleț simpatic, care mi-a spus următoarea propoziție, în portugheză, foarte aproape de ureche: “O amor é uma companhia./Já não sei andar só pelos caminhos,/Porque já não posso andar só” (Fernando Pessoa).  Nu cred că inima îmi va mai vibra pe alte litere mai tare ca atunci.

Gândul însă mi-a rămas la cheiurile din Ribeira, pe care mi-am odihnit picioarele obosite, privind apusul ce se perinda încet încet spre infinit.

16.08.2016, Cabo da Roca

“Eu amo tudo o que foi/ Tudo o que já não é/ A dor que já me não dói/ A antiga e errônea fé/ O ontem que a dor deixou,/ O que deixou alegria/ Só porque foi, e voou/ E hoje é já outro dia.” (Fernando Pessoa)

Pe drumul spre Cabo da Roca, cu aerul condiționat uscându-mi broboanele mărunte de transpirație de pe față, priveam peisajul alergând și mă gândeam că nu există loc mai frumos ca Porto, construit după schița interiorului meu. Când am ajuns însă în Cabo da Roca, respirația fiindu-mi tăiată din secundă în secundă, m-am simțit în cel mai frumos loc de pe Pământ. După o zi de plajă în Casais și o alta cuprinzând un circuit complet conținând: Palatul Național La Pena din Sintra, Castelul Maur, Monsserate, Capuchos si Palatul Queluz, iată o parte din ultima zi în Portugalia în cel mai vestic punct al Europei. Acolo m-am simțit la capăt de lume și la capăt de mine.

proba 16 SuperBlog
(sursă)

Parcă ruptă de lume, am privit infinitatea din fața mea aproape pe bâjbâite, de teamă să nu alunec în neant. Mâine plec acasă în viitor, cu inima desfătată și plină de recunoștință. Cum aș putea să revin acasă și să uit să mă reîntorc? Nici nu am plecat bine, și deja mi-e dor! Até breve!

P.S. Acesta este articolul pentru proba nr. 16 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este CND Turism (www.vacantespeciale.ro).

Foișor GREEN. SuperBlog 2015 (15).

Întotdeauna mi-a plăcut ideea de Green, atât în ceea ce privește design-ul interior/exterior, cât și stilul de viață (alimentație, atitudine, înclinații, alegeri), deoarece consider că Natura ne-a oferit prea mult din sine, ca noi să îi călcăm omenia în picioare. Întotdeauna am promovat ideea de reutilizare și reciclare, dar mai mult de când pe frunte și în gând stă scrisă specializarea mea, și anume Energii Regenerabile. Consider că se pot crea atâtea obiecte inovative, deloc rudimentare, ba chiar se pot obține lucruri extrem de interesante din cele vechi, îmbătrânite, cu un strop de imaginație și un ocean întreg de dragoste pentru Natură, și de ce nu, și o dorință aprigă de a ieși din tiparul clasic: acela de a-ți cumpăra obiectele de-a gata, ci mai degrabă de a ți le face cu propriile mâini. Dar nu aș vrea să intru în detalii nesfârșite, cel mai probabil voi aloca un articol separat acestei teme, de care eu sunt fascinată.

reuse-your-content
(sursă)

Și acum revin la ce voiam să vă povestesc inițial.

Am aflat foarte târziu de moștenirea pe care mi-au lăsat-o ai mei dragi bunici, căsuța lor de la țară, locul în care îmi petreceam cu bucurie curată vacanțele de vară, locul în care copilăria mea a gustat din gustul dulce al nemuririi, locul unde mi-au fost insuflate cele mai importante valori, bunicul meu având grijă ca în lutul meu fraged să se prindă rădăcini infinite de cunoaștere și conștientizare a paradigmei de a fi om. Deși mă uitam strâmb la fața lui blândă, deși povețele lui păreau venite din NemuriTerra, am înțeles într-un final că el a contribuit semnificativ la omul care sunt astăzi.

Exact acum o lună m-am trezit cu un plic suspect în cutia poștală. L-am deschis gânditoare, ochii-mi mari căscându-se și mai mari la vederea actelor de proprietate ale casei bunicilor. Cum? De ce? Am tăcut și am acceptat. Știam sigur că este mâna bunicului în această întâmplare. În aceeași zi, am și sunat directorul firmei la care lucram să îmi anunț demisia.

Iată-mă așadar după o săptămână, lăsându-mi țara gazdă, Suedia, în urmă pentru un an de zile de petrecut acasă. Gândurile dense din ultima lună, îndreptate spre casa părintească, spre casa bunicilor lăsată în paragină, au avut deci un fundament. Ce bucurie am simțit când mi-am văzut locul natal, bucurie ce s-a transformat în tristețe translucidă la vederea casei bunicilor, care de abia se mai vedea după verdeața crescută excesiv. Am oftat la vederea lalelelor bunicii întrezărite de-abia printre buruieni. Numai floarea – soarelui vestejită stătea țanțosă lângă scările de la intrare, drept este că nu s-a prea priceput să păzească locuința de trecerea timpului. Prea aducea săraca a pustietate.

— Nu-i nimic, îmi zic ștergându-mi lacrimile ce voiau necontenit să îmi brăzdeze obrazul. De aceea sunt eu aici cu gânduri strașnice de renovare!

02_window_glass
(sursă)

Zis și făcut! Lucrările de renovare au început, câteva zile mai târziu, cu schimbarea geamurilor învechite, prin care trecea cu ușurință vântul. Acestea au fost înlocuite cu altele moderne, tot din lemn, pentru a nu schimba aspectul rustic al căsuței, dar cu o izolație termică ridicată. Și cum nu voiam să arunc geamurile vechi, am decis să le reutilizez într-un foișor green. De mică am visat la o căsuță de scris și de parcurs cărți, unde să îmi pot bea diminețile ceaiul, în care să mă retrag pentru a fi doar eu cu mine însămi. Ca să ajung însă la locul imaginat al amplasării, a trebuit înainte de toate să elimin buruiana ce a crescut în bună voie împrejurul casei. Nici nu mi-a fost greu să aleg, mașinile electrice Makita, de pe site-ul celor de la GTools, un loc plin ochi cu scule electrice de tot felul (cositoare cu motor, drujbe, motofierastraie, etc), au constituit o alegere mai mult decât înțeleaptă.

Mașinile de tuns (mașina de tuns iarbă și mașina de tuns gardul viu) m-au ajutat cu îndârjire să curăț curtea de surplusul de verdeață, să o transform într-o pajiște în miniatură, ca cele pe care m-am plimbat de mână cu bunicul de atâtea ori acum câteva decenii. Gardul viu din spatele foișorului a fost aranjat riguros, conferind intimitate și familiaritate locului. Curtea din fața căsuței, respectiv curtea posterioară au fost curățate complet, inclusiv buruiana de pe lângă gardurile vecine, datorită accesibilității mașinii de tuns iarbă. Așadar, zona a fost aerisită, apucându-mă a doua zi, odată cu ivirea soarelui, să îmi construiesc foișorul, exact așa cum l-am visat, construit din ferestrele casei bunicilor.

Zgomote de mașină de găurit și înșurubat, achiziționate tot de la GTools, se auzeau surd pe fundalul primăverii, foișorul meu green se întrezărea pe drumul realizării. După o muncă de o zi întreagă, iată-mă în interiorul lui. Așezată în centru, am început a vizualiza obiectele decorative ce urmau să își găsească locul.

Măsuța pe care tăia bunica zarzavatul pentru zacuscă în spate, în colțul din dreapta, va fi vopsită într-un verde deschis, cald, și transformată în masă de scris. Lângă măsuța va fi așezată lada plină cu romanele de dragoste ale bunicii, recondiționată și ea, care poate fi folosită pe post de bancă cu două locuri. Pe peretele din stânga vor fi așezate talere pentru verdețuri: pătrunjel, busuioc, cimbru, etc, ce vor crește în ghivece din sticlă reutilizată. Pe peretele din dreapta, mai înspre ieșire, vor fi puse două rafturi scurte, pe cel de jos vor fi așezate cărțile ce se așteaptă parcurse de atâta vreme, iar pe cel de sus vor fi așezate candele din borcane de zacuscă reutilizate. Sub acestea, balansoarul bunicii își va scrie în continuare povestea magică. Pe peretele din spate, în spațiile dintre rame vor fi lipite fotografii, ca să nu mă simt nicicând singură acolo. În rest, pe pardoseala din lemn reutilizat vor fi așezate ici-colo ghivece colorate cu orhidee, iar afară, la intrare, măsuța roșie de ceai a bunicii.

LucyMarrGlassHouse2
O imagine aproximativă a ce mi-am imaginat eu. (sursă)

Eu îl văd deja, îi ating pulsul amintirilor ce urmează să se depene, cu un ceai de mentă alături, cu o carte în mâini, cu o primăvară călduroasă afară și mult dor. Îl vedeți și voi, așa-i?

Poate m-aș fi gândit mult mai târziu la foișorul meu green, dacă SuperBlog prin proba nr. 15  și GTools nu ne-ar fi provocat la născocit și meșterit! Așadar, mulțumesc!

Curtea regelui Procesor. SuperBlog 2015 (14).

Personaje

D-l Procesor, poreclit Bestia — cel care judecă procesele comunității, un șpăgar în toată firea

D-na Placă de Bază sau D-na MoBo (MotherBoard) pentru cunoscuți, soția D-lui Procesor — o femeie hotărâtă, la vreo 47 de ani, grădinar de profesie, care generează “tensiune pozitivă” întotdeauna. Personajele “se plantează” lângă ea, în grădina regatului, în orișice zi însorită.

D-ra Placă Video, amanta D-lui Procesor — o tânără de 28 de ani, avocată profesionistă, pe care o preaslăvesc toți (din pricina aspectului fizic bineînțeles)

D-ra Memoria, fiica D-lui Procesor și a D-nei MoBo — o tânără intelectuală, mai tot timpul cu capul în cărț, îndrăgostită lulea de D-l Software, un matematician prezentabil, renumit, îmbrăcat mereu la costum

D-l “Hard în Disk(uții)” — o placă de extensie separată — un scriitor tânăr, venit din provincie în regat, pentru a-și finaliza ultimul pamflet

D-na Sursă — o bătrânică simpatică, menajeră la curtea D-lui Procesor

Un oștean care sună din trâmbiță (placa de sunet) când este nevoie să potolească mulțimea

Un străjer (un slot oarecare) care asigură paza regatului D-lui Procesor

Alți funcționari de la tribunal, colegi de-ai D-lui Procesor

Acțiunea are loc acasă la curtea (carcasa PC) D-lui Procesor, după o petrecere cu GB, pini, interfețe, magistrale, etc, organizată cu ocazia câștigării unui proces.

Afară tăcere beznă, doar sunetul făcut de o foarfecă de grădină, înăuntru întuneric gălăgios. Personajele sunt purtate pe aripile unui somn adânc după petrecerea în pijamale de aseară, dormind care pe unde a apucat, unii cu capul pe spătarul scaunului, alții cu capul pe masa lungă, un altul sub masă, alții pe podea, rezemați de perete.

D-na MoBo aranjează un bonsai în grădina curții și discută cu D-ra Placă Video, în timp ce aceasta își bea ceaiul de iasomie.

Singura scenă

Intră din stânga în scenă D-na Sursă împreună cu D-ra Memoria. Pașii lor mărunți lasă în urmă un ecou surd. Ceilalți dorm.

D-na Sursă (bodogănește făcându-și loc cu mătura printre sticlele de vin goale împrăștiate la intrarea în camera de zi): Strâng după iei cât îi ziua di lungă și iei vor să mă alungi, pisiemni că sânt bătrână! Numai cu cămeșa de forță plec, să știi tu, donșoară!

D-ra Memoria (oftând, ridicându-și ochii visători dinSchiță pentru o teorie a emoțiilor” – Jean-Paul Sartre, spunând mai mult ca pentru sine): Nanny, eu l-aș urma și în cămașă de forță pe Software, dar tata nu va aproba niciodată plecarea mea de la curte… (citând din Sartre) “Esenţa omului este libertatea de a alege.” E imposibil să aleg între tata și bărbatul pe care îl iubesc atât de… (oftează iar).

D-na Sursă: Păăi donșoară, fără dumniata iesti tăt pierdut aci! (arătând la mulțimea adormită, cu gesturi nervoase) Ia uitiii! (strigă tare, împingându-l cu mătura pe oșteanul ce dormea într-un colț al sălii) Treziriiaaa! Aici nu si doarmi până la prânz!

Oșteanul (trezindu-se, își ia trâmbița de pe piept și sună buimăcit): Ttuuuuuruuuurrrruuuttttuuuuu! Tuuuuu!

Toți sar în sus, din pricina zgomotului.

D-l Procesor (somnoros): Vrei să te zbor din regat măi oștene? (cu vocea tot mai slabă) Lasă-mă să dorm, să visez la pini mulți, nesfârșiți! E noap…tee încăă…

D-na Sursă (trăgând jaluzele groase): Domlieeee, nu e noaptiiii, îi ziua-n amiaza mariii! (nervoasă) Trieziți-văă că am triabăăă! Iotii, câtii stricliii!

D-ra Memoria (ținând-o blând de brațu-i uscățiv): Nanny, eu zic să te potolești! Știi că ai probleme cu inima!

D-l Hard în Disk(uții) (trezindu-se brusc, bolborosind mai mult ca pentru sine): Babă nebună, iar nu mă lasă să dorm, iar au apucat-o pandaliile! (adresându-se D-nei Sursă) : Taciiii femeieee! Lasăăă că peste o săptămână vine menajera cealaltă, D-ra Sursă Fortron! Atunci distracțieeee!

fsp-logo_micD-na Sursă (punându-și mâna la inimă): Ați auzit donșoară cii o grăit domnul aista?! (adresându-se D-lui Hard, arătându-i mătura): Nitrebnicule, pi mini să nu mă faci babă nebunăăă, că acuuuu îmi aranjez mătura aista pe spatilii mataliii!

D-ra Memoria (rugătoare): Nanny, calmează-te! (citându-l pe Josiah G. Holland) “Calmul este leagănul puterii.” Nu băga nimicuri în seamă!

D-na Sursă (ieșită din fire): Cii liagăăăn donșoarăă?! Nu ați auzit cii o grăit dumnialui?! Lăs, că îi arăă..

Oșteanul (conștient, sună din trâmbiță puternic): Ttuuuuuruuuurrrruuuttttuuuuu! Tuuuuu!

D-na MoBo (apărând din dreapta cu o foarfecă de grădină în mână, în spatele ei, D-ra Placă Video): Ce se petrece aici, oameni buni, Nanny? Măi Procesor (acesta făcând ochii cât cepele la apariția amantei lui, zâmbind luminat), tu iarăși dormi, iar mi-e gospodăria în “disfuncțiune” că tu dormi? (punându-și mâinile în șolduri) Și dumneata, D-le Hard Disk, nu îți poți ține niciodată pliscul, aiii? Străjere, plăcile de extensie te așteaptă la datorie, ce născocești dumneata aici? Haideți, cu toții la datorie! Ce a ajuns regatul meu, PC de ghenă? Haidaa, eco-friendly toată lumea! (îndreptându-se spre D-na Sursă) Nanny, flecăreala dumitale îmi dă dureri de cap, nu așa trebuia să afli de noua menajeră oricum, voiam să îți comunic astă seară după cină. (Luând-o deoparte de braț) Nu vei pleca din regat, ci te vei bucura de perioada de reciclare (pensionare) la Băile Tușnad. D-l Hard Disk ne-a recomandat-o pe D-ra Sursă Fortron, venită tocmai din magazinul MarketOnline.ro de la studii. Sursele FSP, în traducere: Funționează Strună PC-ul, prezintă o eficiență ridicată, vocea ei este silențioasă deși aiflow-ul este mare, să mai zic că este și chipeșă… Salariul ei lunar este un alt plus! Găsită la reduceri componente, dă-ți seama, Nanny, de raportul preț-calitate…

logo_marketonline_mic1D-na Sursă (aproape plângând): D-năă MoBo, dar ioo… Di cinzăci di ani sunt aici la curtii! Chiar mă dați pi una mai tânără?!

D-na MoBo (prinzând-o pe D-na Sursă de o mână, însoțită de D-ra Memoria, se îndreaptă tustrele spre ieșirea dispre grădină): O să te bucuri de bătrânețe, Nanny! Nu e minunat?!

D-ra Memoria (ținând-o pe D-na Sursă de cealaltă mână, citându-l pe Cato cel Bătrân): Nanny, “Ca să ai o bătrâneţe lungă, trebuie să începi să fii bătrân foarte devreme.” Iar eu vreau ca tu să ai o bătrânețe foarte lungă, îndelungată ca funcționarea PC-ului cu sursa FSP!

sursaFSP-300x286

D-na Sursă (plângând de-a dreptul): Donșoarăă…

D-ra Placă Video (îndreptându-se spre D-l Procesor, după ce au ieșit soția și fiica acestuia din scenă, cu un zâmbet ironic pe față se apleacă spre urechea amantului ei): Dragă Procesor, poate pățesc și eu ca menajera ta bătrână… Atât îți spun, poate vrei ca pe monitor să nu îți mai fie corelate imaginile corespunzător… (Râde sarcastic în timp ce se îndreaptă spre ieșirea din strânga).

Cortina cade în sunete de trâmbiță

P.S. Articolul este scris pentru proba nr. 14 – SuperBlog 2015 – ai cărei sponsori sunt: MarketOnline.ro și FSP – Fortron.

 

Nebuni de fericire. SuperBlog 2015 (13).

— Uite, Alice, cât sunt de compleți împreună! Cred că doar doi oameni nebuni pot ascunde în piept o așa dragoste mare!

— Ana, dreptatea este de partea ta, un om în deplinătatea conștiinței nu ar putea iubi cu atâta intensitate! Trebuie să îți azvârli mintea de partea alienării ca să iubești atât! Gândul că acești doi oameni nu vor fi soț și soție niciodată cu titulatură autentică, nu doar porecliți de noi, mă întristează realmente. Dacă am putea să facem ceva… Dar ce?

— Alice, am o idee năstrușnică! Eu propun să îi căsătorim, ochii lor au spus “Da!” de când s-au privit întâia oară în sala de mese a sanatoriului. Mai știi, oare, ce pace desăvârșită s-a așternut peste întreg Pământul în acea clipă infinită de atemporalitate? Aproape că celulele-mi vii uitaseră de gravitație și de electromagnetism, și pluteau într-un echilibru interior desăvârșit.

— Da, Ana, ceva inefabil s-a petrecut cu certitudine! O lumină caldă a răsărit ca în urma unei minuni! Parcă am simțit însăși respirația molcomă a întregului Univers. Și până la urmă ideea ta este cu adevărat genială!

— Gândește-te Alice, că vor putea, după căsătorie, să locuiască în aceeași cameră a sanatoriului, fără să mai fie nevoie să îi sedăm pentru a-i transporta dintr-un corp în altul, după o oră când li se face dor unul de celălalt. De ce să nu facem doi bătrânei fericiți dacă există această posibilitate?

— Clar, Ana! Drept este că nu știm cum va reacționa d-l director, în ce sanatoriu de nevroze s-a mai pomenit un asemenea eveniment?! Dar asta nici măcar nu contează!

Dialogul lor a fost întrerupt însă de venirea d-lui director la servici, un bătrânel grăsunel, mereu cu o expresie prea serioasă, îmbrăcat în același pardesiu negru, sobru, cu aceeași pălărie de detectiv. Când le-a văzut, și-a ridicat ușor pălăria de pe vârful capului în semn de salut. Alice, cea mai curajoasă dintre cele două prietene, i-a răspuns cu mâna dreaptă printr-un gest de oprire, și cu pași repezi alergă spre bărbatul, a cărui față părea să nu fi articulat niciodată vreun zâmbet, atât de tăioasă îi era expresia facială. Ana, țintuită în loc de înghețul din privirea lui, nu ar fi îndrăznit nici într-o sută de ani să îi solicite pregătirea actelor oficiale pentru căsătoria bătrâneilor îndrăgostiți.

— Alice, nu știu de unde ai tu un asemenea curaj, mie mi-a fost frică și să mă mișc, să nu mă spag de țurțurii din privirea lui arctică, spune Ana, văzând-o pe Alice apropiindu-se.

— Ana, este om și el, nu trebuie să îți fie frică de oameni, ci de întâmplări cu oameni. Concluzia este că ideea nu prea l-a încântat, din pricina birocrației bineînțeles. A spus totuși că se va gândi: “Totul pentru binele pacienților mei!”, a proclamat. Să sperăm la bine! Acum să mergem să îi ducem în grădină pe bătrâneii noștri încântători pentru plimbarea de după-amiază!

— Cu toată bucuria din lume, Alice! Să mergem!

Afară aerul mirosea a cremă de zahăr ars, ca în copilărie. Ana și Alice pășeau încet pe lângă scaunele cu rotile ale celor doi tineri îndrăgostiți, pentru că asta se vedea în ochii lor scânteietori, o dragoste tânără, abia înflorindă, primăvăratică. Iubirea lor era ca o lumină ținută într-un felinar, ce ardea mereu. Bătrânețea lor împacheta timpul în răvașe minuscule ca sa le împrăștie apoi prin toate colțurile Pământului sărăcit. Deși trupurile lor mureau câte un gram pe zi, iubirea lor tânără înflorea prin dosurile trăsăturilor osoase. Dragostea lor s-a așternut ca o zăpadă albă, imaculată, ca atunci când te trezești într-o dimineață, și dând perdelele la o parte privirea ți se izbește de un strat considerabil de cer încărunțit. În privirile lor domnea un zâmbet în culorile apusului care vindeca margini de abis.

Trupurile lor erau unul, vârful sonor al părului ei cârlionțat, cărunt, se continua prin barba lui rărită de prea multe toamne, până când amintirile lor de-o viață s-au unit și au dat naștere la ouă de păsări migratoare, ce zburau spre ținuturi mai tinere, mai calde. Unde se termina întinderea vieților lor nu aș știi sa vă spun, cert este ca iubirea lor pâlpâia continuu ca o flacară ferită cu mâinile de vânt, de timp.

s560x316_Nunta_batrani
(sursă)

La nici o săptămână de la discuția dintre Alice și domnul director, aceasta s-a întâlnit pe holul lung ce ducea spre sala de joacă a bătrânilor, cu însăși sobrietatea întruchipată.

— Chiar pe d-vostră vă căutam, d-ra Alice! În ședința de ieri am discutat și cu ceilalți beneficiari despre propunerea d-voastră cu privire la căsătoria d-lui Emil cu d-na Matilde. Aceștia au fost peste poate de încântați de nunta celor doi, spre mirarea mea. Toate informațiile cu privire la organizarea evenimentului sunt în acest dosar. Deci, până la urmă vom avea nuntă la sanatoriu!

Ochii lui Alice s-au umplut de nespusă bucurie, nu îi venea să dea crezare urechilor. Mai că l-ar fi rugat pe d-l director să se repete, dacă acesta nu ar fi parcurs o distanță considerabilă din holul lung. Nerăbdătoare, deschise plicul și citi:

Eveniment: Căsătoria dintre D-l Emil Noica și D-na Matilde Perez

Data: 31 noiembrie 2015

Cununia civilă va avea loc la sanatoriu, oficiată de D-l Primar Constantinescu, ora 10:00.

Cununia religioasă va avea loc la Biserica Sfânta Treime (Biserică ce aparține sanatoriului), ora 13:00, după masa de prânz.

Petrecerea de nuntă va începe la ora 17:00, după plimbarea de după-amiază a alaiului, la restaurantul Gold Old Times, al cărui personal va pregăti un meniu special pentru pacienți. Sala va avea un decor familiar, muzică clasică și jazz.

Invitați sunt toți pacienții, personalul sanatoriului și rudele apropaiate ale mirilor.

Mulțumiri se aduc hotelului Golden Tulip Times, care a primit cu bucurie sarcina de a organiza o nuntă atât de neobișnuită, beneficiarilor, personalului sanatoriului și d-rei Alice, nașa mirilor!

12047172_10153708553810561_642325336665005884_n

Ochii lui Alice s-au umplut de lacrimi de bucurie, un vis ce urma să devină realitate.

Cât a fost de așteptat evenimentul acela de oamenii din sanatoriu (pacienți, asistenți, însuși domnul director)! Nu se știe cu precizie dacă au petrecut trei zile și trei nopți, dar cu certitudine nunta dintre Emil și Matilde a rămas în istoria omenirii, și despre aceasta se mai vorbește și astăzi încă. Iubirea lor este luată drept exemplu de urmat.

În ceea ce mă privește, am onorat și eu inivitația-ziar la nunta bunicului meu îndrăgostit nebunește la vârsta de 86 de ani. Atunci mi-a fost dat să văd ce înseamnă cu adevărat fericirea! Alexitimie și râs fără grai!

“Le-aș dovedi oamenilor cât greșesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că îmbătrânesc numai când încetează să iubească.”— Gabriel Garcia Marquez

cuplu1-379x500
(sursă)

P.S. Articolul este scris pentru proba nr. 13 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Hotel Golden Tulip Times.

Prăjitura eleganței la desert, vă rog! SuperBlog 2015 (12).

Cred că fiecare femeie se împiedică pe parcursul vieții de momente în care, orice am face, nu ne regăsim, interiorul nostru strigă după atenție, dar neglijența din exterior câștigă mereu. Exact într-un astfel de moment eram și eu prinsă acum câțiva ani de zile, când, luând prânzul, în cel mai îndepărtat colț al restaurantului, am găsit bilețelul de mai jos, ce conținea ingredientele pentru o prăjitură atipică, uitată de cineva exact la masa la care mă așezasem. Să fi fost semn, oare?

prajitura elegantei

Citind rândurile de mai sus, mi-am dat seama că în ultimul timp nu m-am mai întors după rujul ce striga puternic după mine. De câte ori nu am plecat răvășită dimineața spre birou, și când mi-am văzut chipul reflectat în oglinda minusculă de pe coridor, m-am întors val-vârtej pentru că o voce interioară se văicărea după rujul ce lipsea de pe buze, care să așeze pe chipul șters, încercănat, o expresie pozitivă în ton cu sinele meu zburdalnic?

Întotdeauna mi-a plăcut să folosesc rujul ca singurul produs cosmetic ce trebuia să nu îmi lipsească într-o zi obișnuită de muncă. Părul prins într-un coc la baza cefei și un ruj închis pe buze, în ton cu toamna, denota acum câțiva ani eleganța-mi. Și rochia aceea neagră, elegantă, aleasă din colecția Lady E (Colecții → Couture → Evening → Lady E) a Casei de modă ELLIS, ce s-a potrivit atât de bine într-o seară în doi. Am și uitat de când nu am mai băut un pahar de vin roșu într-un timp atemporal, în compania unui om drag.

Colectia Lady E, Casa de moda ELLIS

“Cu cât o rochie e mai bogată, cu atât e mai săracăGabrielle Chanel

Prăjitura eleganței mi-a răvășit amintirile în care femeia din mine conta mai mult, iar momentele din ultimii ani în care m-am neglijat pe mine și prieteni vechi parcă s-au amplificat considerabil, plus numeroasele replici pe care le-am spus inconștient, din pricina oboselii sau a stresului.

Ellis-mic-250x250De câte ori nu am spus o replică răstită într-un dialog anost, cu toate că vocea eleganței din interiorul nostru încerca să ne pună mâinile-i delicate peste gură. Da, consider că eleganța poate fi și rostită, nu doar generată prin îmbrăcăminte, prin accesorii sau prin machiaj. Și oare când tonul nostru nu este unul tocmai elegant, cald, oare nu aducem denigrare astfel sensibilității genetice din interior?

Îmi pun întrebări mie însemi, la care sunt nevoită să răspund că vina este de partea noastră. Orice femeie merită să fie elegantă, atât prin stilul vestimentar, cât și prin limbaj și atitudine.

Eleganța se învață într-adevăr! Dar se și reînvață!

Gândindu-mă la toate acestea, în timp ce prânzeam în colțul acela ferit de privirile oamenilor, dar nu și de conștiința mea dojenitoare, care îmi reclama indiferența cu care m-am privit în ultimii ani, ceva în interiorul meu s-a schimbat brusc. Simțeam că trebuie să fac ceva pentru mine, prea decăzusem în ochii mei. Așa că am lăsat deoparte prânzul neterminat, și în timpul ce mi-a mai rămas din pauza de masă m-am așezat în fața laptopului și am tastat în rubrica de căutare: platformă de mentorat. Primul link mă direcționa către comunitatea Chic-Elite, unde am fost întâmpinată cu nenumărate sfaturi de neprețuit și o multitudine de articole interesante.

ChicElite_slogan-300x284De atunci am rămas fidelă comunității, pentru că a fost puntea spre mine însămi,  și deși sunt iar cea de care am fugit atâta timp, nu mă satur să citesc articolele femeilor CHIC, a celor care reușesc prin simplitate, eleganță și istețime să schimbe ceva în noi, în lume.

Rețeta pentru prăjitura eleganței a rămas în acea zi exact în locul în care am găsi-o, poate va mai avea cineva nevoie de un semn, pentru a se privi pe sine. În ceea ce mă privește, mănânc molcom prăjitura eleganței de fiecare dată când cinăm în oraș, având grijă să nu deranjez rujul ce nu îmi mai lipsește de pe buze!

Nu ezita și tu să fii elegantă, să fii chic!

P.S. Articolul este scris pentru proba nr. 12 – SuperBlog 2015 – ai cărei sponsori sunt: Chic-Elite.ro și ELLIS.

„Scrisorar” cu brânză pufoasă. SuperBlog 2015 (11).

În vacanța trecută de vară mi-am petrecut o săptămână la țară, la bunici. Și cum aveam de gând să îmi fac oficială pasiunea pentru scris, și anume să îmi inaugurez propriul meu blog, un blog de carte și de poveste, am hotărât să merg în podul casei bunicilor să mă uit după cărțile străbunicului, uitate într-un colț, prăfuite și fără viitor. Mare le-a fost zâmbetul, când după atâta amar de vreme, s-a hotărât cineva să le resusciteze, să se mai simtă deschise de cititori, măcar o dată.

Am petrecut atunci o bună parte din după – amiază în acel colț magic, rupt din tinerețea străbunicului meu, de la care am moștenit dragostea de carte. Lada veche, doldora de cărți, mi-a apărut ca o comoară din adâncuri. După ce am scos aproape toate cărțile vechi la lumină, mi s-a reflectat în ochi o legătură de plicuri vechi, ponosite.

Le-am eliberat de sub apăsarea nodului gros și am lăsat să abunde aerul în care strălucea leneș colbul, scrisorile de dragoste ale stră-stăbunicului, șirul epistolar de douăzeci de scrisori uitate de timp către Lady Tonia de Aragon, curtezană a nobilului Romulus probabil, după cum am citit pe internet, scrisori ce nu au fost trimise niciodată. Zâmbetul mi s-a transformat brusc într-o expresie de amărăciune. Am deschis o scrisoare la întâmplare și am citit:

scrisoare de dragoste 1

Înghit în sec. Pe chipul înmărmurit, îmi aleargă în voie umbrele tristeții vechi de peste  o sută de ani. Stau o clipă și privesc în gol. După un timp de oftat, iau un alt plic și citesc:

scrisoare de dragoste 2

Un zâmbet mi-a apărut neașteptat pe buze și mă aud spunând, surprinsă de descoperirea făcută:

— Aaa, deci plăcerea asta a mea nebună de a mânca numai brânză de acolo se trage! Deci antecedentele atestă asta! E tradiție!

Prinsă  în mrejele trecutului, tot mai curioasă, iau un alt plic să citesc mai departe, poate stră-străbunicul meu și-a declarat dragostea și a primit în revers o scrisoare de la Lady Tonia de Aragon. Poate i-a împărtășit și ea o dragoste imensă!

scrisoare de dragoste

— Daaa, și stră- străbunicul meu a fost fan brânză! Asta da descoperire! Dar până la urmă, cine n-ar fi?! Hm, de la asta i s-a tras toată dragostea lui mare!

P.S. Acesta este un articol scris pentru proba nr. 11 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Delaco Distribution SA.

Cana – râs. SuperBlog 2015 (10).

Toată mutarea asta mi-a răvășit interiorul complet, gândurile îmi aleargă zăpăcite dinspre cap înspre vârfurile reci ale degetelor, percepția extrasenzorială nu e de găsit niciodată acasă când rațiunea bate insistentă la ușă, emoțiile sunt mai sensibile ca oricând. Nostalgia se scaldă în voie în ochii aplecați predominant înspre frunzele ce se plimbă dintr-o parte în alta a trotuarului în bătaia vântului de toamnă. Când te hotărăști să te muți, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, parcă convoci și trecutul să participe la această acțiune. Am decis așadar să nu scotocesc prea mult sertarele amintirilor și în geamantanul de voiaj să îmi iau doar hainele călduroase și cana mea de ceai cu floarea soarelui, cea care, indiferent de conjunctură, mă acompaniază oriunde ca un prieten pentru totdeauna. Ce ar putea să îmi bucure mai mult sufletul? Ceaiul de mentă în această cană mi-a păcălit întotdeauna diminețile care se prevesteau abătute, astfel, ziua căpăta o tentă veselă și plină de culoare.

20151023_193050

Deși Lund (Suedia) este un oraș prietenos, a cărui climă permite deplasarea cu bicicleta, acesta fiind numit de suedezi și “orașul bicicletelor”, nu pot să nu recunosc că plecarea aceasta cu bursă nu îmi provoacă și neliniște, întrebări cu nemiluita îmi traversează mintea, deși știu că va fi o experiență de neuitat. Așa pățesc mereu când drumul cotește brusc, ba la stânga, ba la dreapta. Iubesc să călătoresc, iubesc să descopăr locuri noi, culturi noi, să râd cu oameni frumoși, deși frica de început m-a privit dintotdeauna cu stăruință ca printr-un binoclu. Are și frica însă curiozitățile ei.

Mâine am zborul spre Lund. Ultima zi în Brașov m-am hotărât să o petrec pe bicicleta mea roșie, să las culorile toamnei să mi se imprime veșnic pe retină. Nu pot însă să plec fără a-i pregăti un cadou prietenei mele de plimbări cu bicicleta în natură și de filosofat câte-n lună și în stele până adormim de la atâta imaginație. Nu m-am priceput niciodată la cadouri, dar mi-a plăcut întotdeauna să fiu atentă la dorințele năstrușnice ale Anei, întotdeauna i-au plăcut cadourile care să spună o poveste neobișnuită, care să transmită emoția unui trecut numai al lor.

Cum nu aveam nicio țintă, m-am hotărât să merg prin centrul vechi, pe premisa că ceva îmi va atrage atenția cu certitudine, după cum de altfel s-a și întâmplat. Un magazin micuț și cochet, proaspăt deschis, intitulat Magazinul de căni, care m-a dus, fără să bag de seamă, cu gândul la o cafenea dintr-un tramvai suedez. Nu băusem, de altfel, niciodată o cafea sau un ceai într-un astfel de loc, deși ideea îmi surâde de-a dreptul. Fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am parcat bicicleta și am intrat în maganiul – kafenés.

Înăuntru, un bătrânel simpatic m-a privit cald ca un “Bun venit!”, ochii lui de zâmbet, verzi, ce semănau ca ceaiul verde în urma infuzării, mi-au dus gândul la definiția dată de Henri Bergson râsului: «Du „mécanique plaqué sur du vivant”, vous dis-je !» (Teoria râsului).

— Ceva neobișnuit sălășluiește în acest loc, ceva sclipește, ceva se ascunde, ceva cântă, ceva visează, ceva suspină, ceva râde, îmi spun cu voce tare.

Am luat la rând rafturile pline ochi cu căni de ceai de tot felul, căni pictate cu măiestrie, căni croșetate, toate înșiruite cu suflet, ca strofele într-o poezie de iubire neîmpărtășită. Între timp, bătrânelul mi-a pregătit un ceai din care ieșeau aburi denși. Mi l-a oferit spunându-mi:

— Acesta este din partea casei. Este un ceai special. Să îl savurați cu plăcere!

Am mulțumit, fiind surprinsă de gestul dumnealui. Am sorbit imediat o înghițitură tămăduitoare. Seva aromată mi-a ajuns până în vârful degetelor înghețate, sub forma manșoanelor și a pedalelor de la bicicletă. Deși, când beau un nou tip de ceai, recunosc imediat ingredientele componente, cele ce dădeau gustul acestuia au rămas până acum un mister. Scorțișoară? Ghimbir? Mirt lămâios? Rooibos? Ce să fie oare?

În timp ce scotoceam în sertarul gusturilor, un sunet de pian mi-a străpuns urechile calde, Cântec de leagăn, Johannes Brahms. Zâmbesc ca un prunc la vederea chipului blând al mamei. Mi-au apărunt atunci în ochi, ca niște fantasme uitate, prispa casei, ulița, vișinul bătrân, gângurelile, râsul. Mi-am dat seama că am uitat că încă sunt copil, că încă tânjesc să zâmbesc după chipul mamei. Fuga cu gândul spre casa părintească mi-a fost întreruptă de sunete pașnice de tobe, pianul și tobele se auzeau concomitent ca într-un mixaj perfect. M-am îndreptat spre locul de unde venea sunetul – declanșator de amintiri. Era cana muzicală, din categoria Căni cu pasiuni. Am luat-o în mâini, iar ea s-a deschis ca o cutie muzicală magică, fredonând suav mixajul copilăriei.

cana-muzicala-mnulr-horz
(sursă)

O las din mâini, iar pe același raft, al cănilor cu pasiuni sincere, zăresc cana – Istoria literaturii. Neputând face față curiozității, o iau și pe aceasta între degete, iar ea se deschide ca o carte universală, și îmi apare dinaintea ochilor indexul celor mai importante cărți din istorie, volumele – monumet, de la Homer la James Joyce, de la Sully Prudhomme la Svetlana Alexievici. Am rămas uimită, nu reușeam să dau crezare ochilor! Muzică clasică și literatură, iar pe fundal, toamna.

— Acesta este cadoul care îi revine Anei, o cană cu cărți, îmi zic entuziasmată!

Mă îndrept cu pași grăbiți spre casă, casă de marcat modern spus, căci bătrânelul avea o condică cu toți cumpărătorii ce au trecut pragul magazinului până atunci, o listă nu foarte lungă, în care trebuia să împărtășești un gând de moment. Atunci m-am uitat la bătrânețea verde din ochii lui, am râs amândoi ușor și am scris: “Nimic nu e mai dezarmant ca râsul.” (Henri Bergson). Și atunci gândurile mi-au gonit tot spre mama, la râsul ei perfect. Dacă aș putea să torn într-o cană râsul ei, poate că..

Dau să ies, dar  vocea bătrânelului mă țintuiește un timp pe loc:

— Domnișoară, d-voastră sunteți cu adevărat specială, cănile nu se deschid decât acelora care știu să râdă..

P.S. Articol scris pentru proba nr. 10 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Magazinul de căni.

Cauciucul invizibil. SuperBlog 2015 (9).

21.10.1995

E nebunie curată. Tot orașul e în delir. Toți oamenii aleargă după provizii de speranță de cauciuc, a cărei elasticitate să o facă transferabilă de la un om la altul. Mamele strâng în ulcele sparte speranță pentru copiii lor deviitorizați¹, antreprenorii speră şi ei la o trezire din coşmar. Numai bătrânii îşi continuă mersul târşâind spre piață, pentru a-şi umple cu verde sacoşa de velur ponosită. Ei la ce să mai spere? Cine s-ar fi așteptat la o asemenea catastrofă? Cum să se evapore cauciucul? Cine s-ar fi gândit la o asemenea absurditate? Goethe a prevestit cu atâta timp în urmă, „Absurdul umple lumea.”, cine să-l audă? Suntem, în general, preocupați cu atâtea mărunțișuri şi măruntaie. Astrologii nu puteau oare să citească asta în alinierea planetelor de seara trecută? Poate se putea face totuși ceva, înainte ca această epidemie să se răspândească în prezentul întregii lumi. Dar acum nu mai este cale de întoarcere, totul e în zadar.

2015-10-22 12.31.58

Era o zi ca oricare alta în Cauciuceşti. Soarele strălucea palid la amiaz, claxoane nenumărate în trafic, pietoni grăbiți, ședințe în desfășurare, picamăre auzindu-se în depărtare, zgârie-nori înălțându-se cu repeziciune, aparent nimic nou. Modernizarea îşi continua secundă cu secundă invazia. Să fi fost 12:53 când s-a auzit țipătul asurzitor al unui biciclist:

— Cauciucuuuul! Săăăriți, oameni buni!

Oamenii care se aflau în acel moment în preajma lui, s-au grăbit să îl ajute, un tânăr sprinten a umplut un pahar cu apă de la robinetul public, înmânându-i-l, în timp ce o doamnă a prins ca o mamă mâinile agitate ale biciclistului şi l-a condus să se așeze pe o bordură:

— Domnule, ce s-a întâmplat de ați țipat în asemenea hal? Sunteți bine?

— Doamnă, să îmi fie cu iertare, dar am văzut cu ochii mei cum a dispărut, lămurește fâstâcit biciclistul.

— Dar ce să dispară, tinere? Gândurile-ți frumoase?

— Cauciucul de la bicicletă, doamnă! Nu vedeți şi d-voastră că bicicletei mele i-a rămas doar cadrul metalic?

— Tinere, eu zic să te calmezi şi să îți revii în simțuri. E absurd ce spui dumneata!

— Doamnă, ştiu că ce spun este un nonsens absolut, dar adevăr grăiesc. S-a evaporat, a dispărut. Ceva l-a inspirat. Am văzut cu ochii mei cum s-a făcut invizibil. Poate asta e! Cauciucul e, doar că e invizibil!

Doamna şi alți trecători țintuiți în loc de afirmație, se uitau cu ochii cât cepele la biciclistul ce se prinse ca o liană de un râs sarcastic. Treptat, toți şi-au continuat mersul întrerupt de mai devreme de urletul inefabil, lăsându-l pe posesorul bicicletei râzând şi mângâindu-şi ca pe-o mare descoperire roțile cu cauciucuri inexistente.

Nu trec însă cinci minute de la pățania cu biclicleta, că dintr-un supermarket iese țipând o gloată înspumată, rostind parcă în comun o propoziție indescifrabilă. Se auzeau doar frânturi de frază: Benzile transportoare absorbite, domnule!”, „Mănușile de menaj ale vânzătoarei de la măcelărie, dispărând într-o clipită, draga mea!”, „Un băiețel rămas desculț după ce cizmulițele lui de ploaie au fost înghițite de un marțian, tinere!”, etc.

e-sponsor-Elastimpex_SuperBlog-2015-300x196-horz

Un bătrânel, părăsind marea îmbulzeală cu mâinile la spate, parcă legate, a trecut pe lângă mine spunând, mai mult ca pentru sine: “Oare plăcile tehnice de cauciuc, cumpărate de la Elastimpex România, mai sunt oare în pridvor, sau și acelea să se fi prăpădit?”.

Dacă ai fi căscat urechile la ce îşi relatau oamenii între ei în fața supermarketului, te-ai fi crezut la cinema în aer liber, vizionând și receptând replici dintr-un film SF în derulare. Cel mai credibil film SF realizat vreodată. Forfota asta incoerentă nu ar fi fost poate atât de instigatoare, dacă nu s-ar fi auzit dinspre parcare strigătul de disperare al altei mulțimi, oameni ce își priveau șocați anvelopele mașinilor dispărând ca ecoul într-o cameră complet golașă, în urmă rămânând cadrul dezgolit al autoturismelor, fără anvelope, fără garnituri de etanșare, fără covorașele de cauciuc.

În următoarea zi, ziarul local era plin ochi cu știri de tot felul, în centrul cărora se afla un singur personaj însă: Cauciucul. Titlul de pe prima pagină: Benzile transportoare cu inserție metalică utilizate la fabrica de piatră înghițite de monstrul cauciucului”, părea a fi cel mai notabil eveniment, însă multe altele păreau a fi mult mai cronice, de exemplu: cablurile cu manta de cauciuc pentru distribuția energiei electrice, industria pneurilor răvășită, rățuștele plutitoare cu care se bălăcesc micuții? Fiecare avea durerea lui de pătimit însă.

21.10.2015

Iată-ne douăzeci de toamne mai târziu, mai înțelepți, mai de neclintit în fața vicisitudinilor vieții. Privirile aruncate către acea toamnă, în care s-a răspândit cu iuțeală epidemia cauciucului sunt doar pentru a ne aminti de unde a început lumea de azi să creadă în puterea binelui comun. De-a lungul acestor ani, economia și-a schimbat cu totul scopul, conducătorii au trecut cu timpul peste acele lupte crâncene pentru puterea mondială. Cine s-ar fi gândit că în spatele omului siniubirii universale se poate ascunde atât de bine un bonom social perpetuu?

S-au făcut descoperiri neașteptate în toată această perioadă: o plantă care produce o substanță asemănătoarele latexului, dar care necesită adăugiri miraculoase în compoziția sa pentru a putea fi folosit ca anvelopă, dar cu ajutorul căruia roțile bicicletelor nu mai scot sunete metalice, ascuțite. Cercetătorii din Cauciucești nu se strofoacă însă să recreeze pneurile. Mașinile sunt de domeniul trecutului, o bună parte au fost reciclate sau reutilizate și transformate în grădini suspendate; actualmente  în aer nu se mai simte miros înnecăcios de gaze de eșapament, ci de toamnă proaspăt scoasă din gustar.

Benzile transportoare sunt în continuare fabricate de cei de la Elastimpex România, doar că în compoziția lor intră lemnul de esență moale și diverse agregate minerale cu proprietăți elastice, un element chimic descoperit recent fiind Elastaniul, a cărui structură microscopică apare ca personajele benzilor desenate. Curentul electric este distribuit prin nanocipuri, oamenii însă preferând lumina naturală pe cât posibil, bătrânii revenind la lămpile cu gaz sau la felinare. Copiii și-au găsit alte jucării cu care să se bălăcească, ghemotocul tricotat sau rățuștele din cânepă. Mănușile de menaj, tălpile cauciucate, încălțămintea de ploaie au fost înlocuite de produse dintr-un polimer special numit antagonic “plasticul elastic”. Dar nici aceste alternative nu aduc mai mare bucurie oamenilor decât mersul desculț prin iarba abundentă și moale sau picioarele goale măturând ploaia răcoroasă de vară. În prezent, parcă omul se bucură mai mult de lucrurile mărunte, cele pe lângă care trecea nepăsător cândva.

Numai biciclistul nu a trecut peste dispariția cauciucului, el stă cât e ziua de lungă, lângă aceeași bicicletă, ruginită acum, pe aceeași bordură, în același loc, rostind aceeași propoziție: “Am văzut cu ochii mei cum a dispărut. Cauciucul e, doar că e invizibil!” Cine să-l mai creadă? Părul i-a încărunțit nițel pe lângă urechile îmbătrânite, glasul disperat i s-a mai disipat, râsul sarcastic i-a amuțit, mâinile noduroase însă mângâie în continuare cauciucul invizibil.

¹ deviitorizat = fără viitor

P.S. Articolul de față este pentru proba nr. 9 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Elastimpex România.

Pe curând!

Ființa-leac. SuperBlog 2015 (8).

Iarăși trece pe holul lung ca o rază caldă de lumină. Din nou inima îmi sare din piept şi aleargă ca un animal care respiră libertatea, după ani buni în care a fost ținut de oameni slabi în captivitate. Cum să îi spun ceva, când gura nu îmi poate scoate nici măcar un sunet articulat? Tac şi o privesc înmărmurit. Îi simt alcoolul din parfum dar nu îmi trezește setea aceea de viciu, ci mai degrabă licoarea care mă poate vindeca.

Odată ce am fost catalogat ca un om vicios, în prezent om cu speranță, cine mă mai poate privi cu alți ochi? Am acceptat asta şi acum lupt să nu mă dezamăgesc. Oricum sunt singurul care mi-am mai rămas. Voința se strofoacă de ani buni să îmi fie sfetnic pe acest drum spre propovăduirea sentimentului de a fi mai puternic decât un lichid ce nu aduce decât stricăciuni de tot felul, un lichid care erodează sinele. De un an mă târăsc ca un munte spre întâlnirile unde sper să mă regăsesc, iar gândul că poate poate am să o zăresc trecând, mă ridică deasupra a toate şi îmi fac celulele să danseze. Cum aș putea să o opresc, să o prind de mână şi să-i spun îmbătat de ea, de prezența ei, de mireasma ei?

— Vindecă-mă, tu, ființă – leac!

O să mă creadă un nebun. Drept este că aspectul meu exterior nu declară altceva. Iar ea este cea mai frumoasă ființă. Eleganța ei mereu primăvăratică. Mersul ei delicat, ca pe un covor de frunze pe care ți-e milă să îl calci. Gura ei setată întotdeauna pe opțiunea Zâmbet. Ochii ei solari. Mirosul ei magic şi olfacția mea întotdeauna fâstâcită la vederea chipului ei luminos.

superblog-katy-perrys-mad-potion-coty-sponsor-superblog
(sursă)

Dacă aş deține o lornietă să pot privi particulele de perfecțiune şi de absurditate ce îi compun poțiunea care îi pătrunde pielea de catifea. Nebunia nu lipsește cu certitudine din compoziția parfumului Mad Potion ce și-l prepară în pălăria unui magician iscusit. Şi marea cu doruri neogoite și-a găsit rolul de particulă elementară în mirosul ei, şi-a găsit alinarea, calmitatea înspumată. Un parfum cu miros de nebunie şi mare, bujor înflorit şi patchouli cu adiere de verdeață. Când trece ea, holul lung miroase proaspăt a mare cristalină şi a bujor roşu, vital. Emoțiile îmi încețoșează percepția, timpul își pierde și el judecata dreaptă, lumea întreagă parcă se echilibrează, iar Universul magic din basmele populare e parte din realitatea asta amară.

Dor de mare și de sine la bază. Nebunie de vârf. Bujor roșu și patchouli – notele inimă. Așa miroase ea a nemurire.

Cum aș putea să-i spun că fără ea aerul pe care îl respir miroase a deşertăciune?

P.S. Articoul este scris pentru proba nr. 8 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Coty România.