Arhive categorie: Recenzii

Să nu mă părăsești – Kazuo Ishiguro

Am vizionat acum câțiva ani filmul ce are la bază ficțiunea din cartea despre care vă voi vorbi în rândurile ce urmează, pe atunci, pelicula m-a șocat, după vizionare am amuțit, incapabilă fiind să mai construiesc vreun gând, o idee sau ceva ce să mă rupă de ceea ce tocmai văzusem. Abia anul acesta am simțit că este timpul să încerc și cartea, să mă las din nou pradă unei angoase absolute, conștientă fiind de efectele de atunci ale filmului. Un timp deja trecuse, deci eram vindecată.

Surprinzător, ″Să nu mă prărăsești″ nu este atât de mohorâtă precum este atmosfera din film, ba din contră, m-am simțit chiar confortabil citind-o. (Încă un moment în care conștientizez puterea senzațională a cuvântului.) Dacă vizionând ″Never let me go″ am fost cuprinsă de o apăsare totală, aceasta cotrobăindu-mi prin toate cotloanele minții, epuizând orice sursă de pozitivism, având cartea în mâini, am trecut prin cu totul alte stări, ba chiar m-am și amuzat pe alocuri, nu că aș fi îndrăznit să mă amuz.

Cartea oferă o viziune mai complexă asupra cadrului și asupra întregii acțiuni, prin întâmplări ce se petrec alternant, urmând o linie logică, însă. Ceea ce calmează și în același timp ceea ce neliniștește este sentimentul absolut de acceptare și de nostalgie indusă ce posedă fiecare cuvânt, fiecare literă. Nimic nu se întâmplă altfel de cum trebuie să se întâmple. Lipsa opunerii stăpânește totul, situând astfel cititorul într-o neputință crasă și, totodată, acceptată involuntar. Chiar și dacă ai sfâșia cartea filă cu filă, personajele principale tot donatori de organe rămân.

Ceea ce nu duce la indignare, nu, nicidecum, ci la un fel de stagnare. Timp. Spațiu. Moleculă cu moleculă. Amorțeală. Ca cititor poți exprima o multitudine de sentimente. Ba extaz, ba furie. Dar unde să încadrezi o carte care te amorțește, care te îngheață cu totul?

IMG_20170325_144654_004

IMG_20170327_183814_744

Despre autor: Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki în 1954 şi a imigrat în Marea Britanie în 1960. A debutat ca prozator la douăzeci şi opt de ani cu Amintirea palidă a munţilor, roman recompensat cu The Winifred Holtby Prize of the Royal Society of Literature şi tradus ulterior în treisprezece limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare, nominalizat în acelaşi an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award şi tradus în paisprezece limbi. 1989 îi aduce lui Ishiguro, odată cu Rămăşiţele zilei, rîvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat Nemîngîiaţii, urmat de Pe cînd eram orfani şi Să nu mă părăseşti. În acelaşi an Kazuo Ishiguro a primit distincţia Officer of the British Empire for Services to Literature şi în 1998 titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres din partea statului francez. În 2017 Ishiguro primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.″ (sursă)

Am citit cartea înainte de a citi numele câștigătorului premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta, deși, ca cititor, m-aș fi așteptat ca o asemenea distincție să meargă spre un autor care surprinde atât de meticulos emoțiile. Kazuo Ishiguro merită din plin această medalie.

Detalii: Titlul original: Never Let Me Go, Limba originală: engleză, Traducere: Vali Florescu, Anul apariţiei: 2006, 2011, Nr. de pagini: 324, Disponibilă la Editura Polirom

Descriere:

″Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” sa creada ca, in institutia de la Hailsham, intre vizionarile de scene erotice din filme si joaca, intre colectiile de reviste sau carti si iazul cu rate, ei vor uita adevaratul si unicul motiv al existentei lor, acela de a dona organe. In scurta lor viata, care se intinde pret de un numar limitat de „donatii”, ei asteapta plini de speranta ziua cind vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sirma ghimpata si cind vor inceta sa mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.″ (sursă)

IMG_20170408_194133_092

Anunțuri

Dragostea durează trei ani – Frédéric Beigbeder

Acum că am vizionat și filmul pot să vă vorbesc în întregime despre „Dragostea durează trei ani”, acest titlu, care te împresoară fără să îți lase posibilitatea să îl contrazici sau să îi pui la îndoială veridicitatea. Un titlu care te pune la zid. Mi-a plăcut conținutul pentru că nu este despre vreo dragoste platonică, imposibilă, sau despre una siropoasă, cei care îmi cunoașteți preferințele literare știți că nu sunt cea mai mare fană a volumelor de dragoste, de aceea am și dorit să citesc cartea lui Frédéric Beigbeder, titlul mi-a transmis ceva mai mult.

Scrisul îmi apare ca unul visceral, tranșant, în primă instanță, sau, mai bine spus, în cea mai mare parte a lecturii, cititorul are senzația că textul îi este scris pe piele, parcă te furnică tot timpul, parcă autorul caută să ți se apropie de ureche și să îți vorbească așa, ca să îți intre bine în cap, așa ca unuia care iubește, indiferent de circumstanțe, adică unuia care trebuie să îi verși o găleată de apă peste față ca să revină cu picioarele pe pământ atunci când se îndrăgostește iar și iar este dezamăgit. Totul până într-un punct. Punct pe care trebuie să îl descoperiți voi înșivă.

IMG_20171031_103913_842

 

Pe lângă toată această ″tranșare″, pe lângă frazele care par a tăia în carne vie, mi-a plăcut cartea, tocmai pentru că abordează altfel dragostea. Mi-a amintit de departe de Chris Simion (Ce ne spunem când nu ne vorbim), ca modalitate de a ajunge la un deznodământ neașteptat, ca fel de abordare a „bolii”. Iar sintaxa nu are cum să lase pe nimeni indiferent, pentru că toate cuvintele sunt atât de ingenios îmbinate, deși atât de natural și instinctiv, încât te trezești recitind o frază, un fragment. Ironie cât trebuie, lamentare cât trebuie, romantism cât trebuie, exagerare cât trebuie, melodramă cât trebuie. Iată ce îmi aduce mie bucurie, ca cititor, iscusința în mânuirea ″cantităților″. Iar în această carte, este aproape de superlativ. Un motiv în plus pentru a o recomanda.

Descriere:

În primul an, cumperi mobila.
În al doilea an, muţi mobila.
În al treilea an, împarţi mobila.

″Marc Marronnier tocmai a divorţat şi, fiind un cronicar monden uns cu toate alifiile, s-a hotarât să scrie o carte despre asta, ca să disece căsnicia sa ratată şi să valideze teoria că dragostea durează doar trei ani.
Purtându-ne prin cluburi de noapte deocheate, birouri extravagante şi apartamente unde petrecerile se ţin lanţ, Frédéric Beigbeder scrie un roman despre dragoste şi cataclismele pe care ea le provoacă.
Cocktailul tare pe care ni-l oferă Beigbeder – două părţi umor negru, o parte romantism, plus un strop de lamentare – conţine un îndemn sănătos: Dragostea creează dependenţă pe viaţă!″ (sursă)

În ceea ce privește filmul, el ne prezintă o variantă mult mai amuzantă decât cea a cărții (o comedie romantică); ceea ce nu mi-a displăcut deloc. Dar vă recomand să citiți cartea înainte de a viziona filmul, așa este just. Dar parcă în acest caz, este de preferat să treci mai întâi prin foc, ca mai apoi să te amuzi pe seama ploii sau să te bucuri de răcoarea ei. Cred că dacă ați vedea doar filmul, ați pierde tot ceea ce face acest titlu să vibreze, ați viziona o altă poveste, care doar urmărește un curs narativ prestabilit.

Scene din film + trailer:

Cuvinte cu miros tomnatec de infinit:

Mi-au plăcut foarte multe pasaje din această carte. Asta ar însemna, ca la această rubrică să adaug cel puțin un sfert din textul scris. Cel mai indicat este să vă las pe voi să descoperiți singuri sfertul vostru. Oricum ″Cele mai frumoase sărbători sunt cele din interiorul nostru.″

Detalii: Titlul original: L’Amour dure trois ans, Publicată de: Éditions Grasset & Fasquelle, Paris, 1997, Limba originală: franceză, Traducere de: Marie-Jeanne Vasiloiu, Anul apariţiei: 2015, Nr. de pagini: 192, Disponibilă la Editura Trei

Iar voi, dacă vreți să citiți o recenzie realmente reușită a acestei cărți, vă recomand să aruncați o privire și pe bookblog.ro. Eu voi lăsa doar atât, un paragraf informativ: ″În final, este bine de știut că Dragostea durează trei ani face parte dintr-o trilogie alături de Memoriile unui tânăr țicnit și Shitter’s Club. De asemenea, în caz că v-ați pus vreodată problema, numele autorului se pronunță Begbede.″ (sursă)

Recomand cartea!

Femeia inventată – Camille Laurens

Vi s-a întâmplat vreodată să aveți senzația că ceva s-a întâmplat, dar cu certitudine, deși totul confirmă că a fost doar o proiecție a imaginației voastre, pesemne că sunteți singurul care atestă acel lucru? Toți ne-am dorit ceva la un moment dat atât de mult, cu o așa ardoare, încât am ajuns să credem că s-a întâmplat, că am trăit cu adevărat. Da, știu, este extrem de plăcut sentimentul, dar tot o invenție rămâne. Sindromul imaginației încăpățânate.

„Femeia inventată” m-a surprins realmente! Cartea este o continuă confesiune, astfel clarificându-se treptat intriga, cumva generând ″o sub-intrigă sau mai multe sub-intrigi″, suprafața imprevizibilului lărgindu-se eminamente. Poate pentru unii dintre cititorii cu experiență, această exprimare pare una exagerată sau una afectată, dar din punctul meu de vedere, orice poveste care are minim 100 g de neașteptat, trebuie citită.

IMG_20170909_173014_945

Titlul cărții m-a constrâns a privi sceptică conținutul, asteptându-mă la altceva, parcă mult mai simplu, parcă mult mai banal, (din punctul de vedere al răsturnărilor de situație), poate o iubire virtuală nereușită, dar nu, sceptismul s-a evaporat imediat ce am citit primele câteva zeci de pagini. Firul narativ scindat mi-a alimentat treptat curiozitatea nedumerită, până în final când am simțit că nu mai înțeleg nimic, cine a inventat pe cine? Poate de aici și surpriza.

IMG_20170930_173746_353

Cert este că, pe lângă suspansul ″lasciv″, foarte bine construit, felul de a relata al autoarei prin personajele sale, de a le da cuget, și astfel credibilitate, și putere de a inventa sau a se inventa, toată această înșiruire de fapte, inventate sau nu, duc la senzația că ne aflăm la un spectacol pe care cei prezenți în sală îl provoacă, scornindu-l ei înșiși, fiecare mai adăugând câte ceva, ca un gen de scriere creativă.

Pentru că întregul volum este o confesiune, ba în fața unui medic, ba printr-o scrisoare, ba în fața unui judecător, propozițiile par gândite la repezeală, par a nu urma un fir logic sau căutat, dar inserțiile reflexive, abundente, duc la profunzimea pe care orice cititor o așteapă, ceea ce iarăși mă îndeamnă în a o recomanda pe Camille Laurens tuturor celor care vor să citească o poveste cu final neașteptat.

Descriere:

″Vă numiți Claire, sunteți profesoară, aveți patruzeci și opt de ani și ați divorțat de curând. Pentru a va urmări iubitul, pe Jo, vă creați un profil fals pe Facebook și deveniți o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Numai că nu sunteți dumneavastră în fotografia acestei fete frumoase, dublul fictiv de care se îndrăgostește Christophe – KissChris.

Amețitor joc de oglinzi între real și virtual, Femeia inventata povestește legăturile primejdioase ale unei femei care nu vrea să renunțe la dorință.″ (sursă)

Cuvinte cu miros tomnatec de infinit:

″Nu ne putem vindeca de ceea ce ratăm.″ (pag. 21)

″Iubirea este electivă, nu selectivă.″ (pag.47)

Detalii:

Nr. de pagini: 200, Anul apariției: 2017, Traducere din limba franceză: Doru Mareș, Disponibilă la Editura Nemira

Notițe:

Autori de citit: Michel Houellebecq, Richard Millet

Dacă v-am trezit curiozitatea și vă doriți această carte, răspunde-ți pe pagina de Facebook sau pe cea de Instagram la întrebarea: ″De ce îți dorești această carte?″ și o puteți câștiga la concursul ce se desfășoară până mâine seară. Duminică dimineața voi anunța câștigătoarea/câștigătorul. Aștept răspunsurile voastre, cu drag! 🙂

Măștile fricii – Camelia Cavadia

Am citit ca o flămândă ″Măștile fricii″, am devorat cartea la propriu, pentru că altfel nu știu să reacționez când vorbele atent ticluite îmi gâdilă curiozitatea. Mai mult decât atât, cuvintele curg lin, în tihnă, astfel încât nici nu știi câte pagini au trecut de când te-ai cufundat în confesiunile Emei și nici când s-a scurs timpul. Am citit această carte în autobuz, în trei zile consecutive de navetă, și, recunosc, într-o zi a fost cât pe ce să ratez stația la care trebuia să cobor, atât de absorbită și de cufundată am fost.

În postarea de pe Instagram spuneam că mi-a fost dor să citesc un scriitor român, de la Eugen Cadaru încoace nu mi-a trecut prin mâini vreun alt volum, scris de vreun autor din România. Parcă altfel este când citești fără filtre (traducere reușită sau mai puțin reușită, sintaxa altei limbi, aspecte legate de altă cultură, etc)! Da, recunosc, este posibil și să apreciez mult mai mult o carte scrisă direct în limba maternă, acum că nu o mai aud pe străzi, prin mijloace de transport public, locuind în altă țară. Deci, cuvintele Cameliei Cavadia au fost extrem de bine venite! A propos, cartea a fost câștigată la un concurs organizat pe pagina de Facebook a radioului Gold FM; îmi aduc o sinceră bucurie cărțile astfel câștigate.

Azi călătoresc cu @camicavadia și bine-mi pare😊! Mi-era dor să citesc un scriitor român; how much i've missed that! @edituratrei

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on

În schimb, povestea m-a zguduit prin anumite detalii și m-a surprins în anumite momente spunându-mi: „Bine că e doar ficțiune!”. Cartea descrie evoluția unei familii cu un tipar tipic pentru a genera traume în rândul copiilor, – repercursiuni care oricât s-ar dori a fi vindecate, s-au scurs pe o pantă a ireversibiluilui și frica a erodat în timp prea mult ca să mai fie ceva salvat – și pentru a duce la nefericire: un tată extrem de agresiv, consumator de alcool, și o mamă care acceptă această situație, cumva neștiind cum să mai trăiască altfel, acceptând poate agresivitatea în amintirea vremurilor frumoase, ca multe alte femei, din păcate, îngrozindu-se mai mult de sintagma ″mamă singură″, decât de cel care ar cauza această postură salvatoare. Poate că dacă nu s-ar mai miza atât pe schimbare atunci când nu este cazul, sau poate că dacă acestea nu și-ar contura propriul portret cu incapacitatea de a trăi și fără dăunător, probabil măștile fricii s-ar limpezi mai ușor, și nu când este prea târziu. Dar pentru asta, într-adevăr, trebuie să se schimbe mentalități, concepții, societatea în sine, dar mă întreb cum s-ar putea schimba ceva, când individual și apoi în masă nu se schimbă nimic, ci doar un discurs? Dar cred că am deviat puțin pe teren mlăștinos! Să revin la ficțiune!

Subiectul acestei cărți este unul delicat, unul care, din păcate, în unele familii, nu este departe de a fi autobiografie, ceea ce mă înfrigurează de-a binelea. Frica, acest personaj aparent nevinovat și remediabil, se infiltrează atât de adânc în sine, încât oricât de mult ai vrea să privești spre lumină, nu mai poți, ești prea deformat. Cam asta mi-au spus mie unele personaje, care au luptat până la epuizare cu frica. Oare frica chiar te face incapabil să iubești? Aceasta este întrebarea pe care mi-am adresat-o mie însămi la finalul acestei cărți.

Pe lângă faptul că povestea în sine transmite indirect un mesaj ferm, ca un urlet în noapte, și te face să reflectezi mai mult la relațiile cu cei din jur, sau, mai exact, să îi observi mai mult pe cei de lângă tine, ceea ce emoționează cel mai mult, este felul de a relata al Cameliei Cavadia: descrierile fluide, armonia și muzicalitatea cuvintelor, (va suna ciudat ce voi zice în continuare), senzația aceea morfologică de ticluire, de manevrare a cuvintelor și a sensurilor lor. Tehnic vorbind, acest aspect mi-a plăcut cel mai mult, de aceea probabil, se și citește atât de repede și atât de ușor această carte.

Descriere:

″O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).″ (sursă)

Cuvinte cu miros văratec de infinit:

″În fiecare dintre noi există un robot care preia frâiele când suntem doborâți. Fără el am fi niște păpuși stricate, rămase fără baterie în mijlocul unor secunde oarecare. Căzute într-o inerție hidoasă ce ne lasă cu dedesupturile la vedere, cu gurile strâmbe, cu ploapele căzute, cu mâinile încovoiate.″ (pag. 97)

Concluzie: Vă recomand această carte, pentru că chiar aveți ceva de învățat din toată această poveste și, mai ales, din reacțiile personajelor.

Detalii: Nr. de pagini: 240, Anul apariției: 2016, Disponibil la Editura Trei

20170624_141408

I love me (Calea spre iubirea de sine) – David R. Hamilton

Probabil am mai spus până acum că nu sunt (și nici nu am fost vreodată) vreo mare iubitoare de cărți motivaționale sau de dezvoltare personală, din simplul motiv că nu am crezut niciodată în puterea lor binefăcătoare, dar citind ″Poți fi fericit orice s-ar întâmpla″, am descoperit că, surprinzător, pot constitui o lectură plăcută și relaxantă, ba chiar pot fi adevărate izvoare de informații utile, și nu doar pentru cei pasionați de acest domeniu, acela al conștiinței sau al minții, ci și pentru cei sceptici sau imparțiali.

În acest articol spuneam că lecturile din domeniul dezvoltării personale nu mi-au fost niciodată prioritare, de aici poate și sceptismul, dar, mulțumită Editurii Niculescu, am descoperit câteva volume ce m-au surprins pozitiv și care nu m-au plictisit, ceea ce-i de mirare.

IMG_20170213_153519_933

“I love me” nu aduce, poate, nimic nou sau spectaculos în fața cunoscătorilor, ci, probabil, doar în fața celor care vor să citească ceva concret și nimic sofisticat, pentru că David R. Hamilton relatează, pe cât de simplu posibil, întâmplări concrete din experiența proprie, din drumul ce a dus la cunoașterea de sine, dar și trucuri pentru a-ți schimba perspectiva asupra vieții tale, în general vorbind, spre a capăta o altă postură în drumul acesta cu un singur sens.

Şi poate că această carte nu mă ademenea atât de tare dacă avea la bază statistici sau alte „aiureli”, din contră, volumul surprinde prin întâmplări prin intermediul cărora autorul însuși s-a autocizelat, a devenit unul dintre experții în domeniul dragostei de sine, ceea ce nu-i de ici-colo. Cuvintele sale trec dincolo de paravanul de hârtie, deoarece limbajul este unul simplu, deloc științific sau prea elaborat, ci, mai degrabă, unul familiar, unul prietenesc. Aş zice că autorul cărții se pricepe mai bine la a se iubi pe sine, decât în a relata cum a ajuns la această iubire. Per total, „I love me” a constituit o lectură utilă și interesantă! Recomand cu drag!

Descriere:

″Atunci când omul de ştiinţă David Hamilton şi-a dat seama că lipsa iubirii de sine îl sabota pur şi simplu, s-a gândit la un proiect în care „cobaiul” era propria persoanǎ. Timp de un an de zile, David a analizat cele mai recente studii în chimia creierului, în neuroştiinţe, precum şi tehnici de psihoterapie şi dezvoltare personală. El şi-a dat seama că iubirea de sine ţinea şi de biologic, dar şi de psihologic, afirmând că stima de sine se găseşte chiar în genele noastre, doar că noi nu mai suntem obişnuiţi cu ea. Impulsul biologic este acela de a căuta să relaţionăm cu semenii, ceea ce ne determinǎ, adeseori, sǎ încercǎm sǎ fim altcineva decât suntem în realitate, pentru a câştiga iubirea celorlalţi.″ (sursă)

Detalii: Titlu original: I HEART ME. The science of self-love (2015), Traducerea din limba engleză: Maria-Letiția Chiculiță, Nr. de pagini: 264, Domeniu: Dezvoltare personală, Disponibil la Editura Niculescu (2016)

Notițe: ″V-ați născut fericiți. Nu v-ați născut având nevoie să faceți terapie.″ (autorul Michael Neill, carte ″Feel happy now″), film ″The Help″ – bazat pe cartea lui Kathryn Stockett.

Niveluri de viață – Julian Barnes

“Niveluri de viață” este despre pierdere, dar despre pierdere nu doar ca formă fizică de transformare, ci și ca un fel de evoluție, ca un fel de perspectivă spre alte înălțimi (prima parte a cărții) sau prin prisma diferitelor tipuri de ″căderi″ (aici mă refer la cea de-a doua și cea de-a treia parte a cărții, în care autorul se descrie pe sine în fața durerii cauzate de pierderea omului drag).

Acest volum scurt, dar cutremurător (nu într-un sens dramatic, ci prin unghiul purei normalități), este scris nu pentru a altera credințele sau emoțiile cititorilor privind iubirea, cred că această carte nu a fost scrisă doar pentru a umple un gol vizibil în raftul cu cărți din locuința vreunuia dintre noi, ci, mai degrabă, pentru a ne dezafecta și a privi imprevizibilul altfel, în cel mai devoalat mod, fără a cădea în penibil, fără a cere compasiune, fără a fi patetici, ci așa cum percepem, ci așa cum simțim.

IMG_20170510_183309_409

Durerea ce odată a fost întâmplată, nu se mai desprinde nicicând, rămâne și erodează alte și alte gânduri și stări, mereu; și poate dacă le povestești, este mai util, într-un moment în care poți fi capabil de asta, bineînțeles.

Dacă în primul paragraf spuneam că volumul este despre pierdere, mă întreb acum dacă oare, în fond, nu este, de fapt, despre iubireo-pierderea: iubirea care te poartă mai întâi într-un balon cu aer cald, în care poți experimenta libertatea în cea mai pură formă sau din care îți poți proiecta umbra pe tot întinsul cerului, apoi iubirea refuzată și în cele din urmă, iubirea care te face să te întrebi: ″Și acum?″. Și cum să vorbești despre iubire fără să incluzi și acest cuvânt aparent nevinovat dar pus la colț: pierdere?

Concluzie: Această carte m-a pus față în față cu fatalitatea privită din cea mai crudă formă a normalității, pentru că Julian Barnes prezintă o realitate care, povestită altfel, așa cum citim în marea majoritate a cărților, ne-ar cutremura, ne-ar mișca într-un mod iremediabil, dar în ″Niveluri de viață″ ne ″dezfiorăm″ cumva de imprevizibil, acceptând realitatea așa cum se prezintă ea secundă de secundă. De aceea, vă și recomand această carte.

Cuvinte cu miros văratec de infinit:

Detalii: Titlu original: Levels of Life (2014), Traducerea din limba engleză: Radu Paraschivescu, Nr. de pagini: 120, Colecția: Babel, Disponibil la Editura Nemira (2014)

Casa somnului – Jonathan Coe

IMG_20170320_164118_433

Dacă la scriitorii francezi întâlnim un stil mai dulceag, asociat cu metafora, cu voci melodioase, creatoare de emoții moi, flagelate (vezi recenzia cărții ″Mecanica inimii″), la scriitorii britanici contemporani, în schimb, atmosfera este una densă, scriitura este mai riguroasă în neobișnuit, dar nu arctică, ornamentată cu schimbări neașteptate de planuri, cu voci grave și personaje tipice, cumva contorsionate mintal. Mă asociez perfect cu ambele tipuri de scriere!

Aici, cititorul parcurge un drum cu lămuriri precise, un drum fără posibilitatea negației sau a ocolirii inevitabilului, avansând ca un turist ce pornește o călătorie din vârful unui munte stâncos și abrupt, ajungând la nivelul mării și răsuflând ușurat, ca și cum coborârea ar constitui, în general, un efort mai mare decât urcatul, până când acestuia totul îi devine clar (cumva așteptat și logic), năucitor, veridic.

″Casa somnului″ m-a momit ca pe un somnambul umblatul în somn, m-a uimit, m-a transfigurat. Simt că nu vreau să zic nimic mai mult despre această carte, simt că aș vrea să povestesc despre ea pe muțește, așa tăcând.

Vă spun doar cum am ajuns să mi-o achiziționez, astfel ↓:

Concluzie: Citiți-o!

Notițe: somnilocvie = obiceiul de a vorbi în somn, palimpsest = pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text, belicos = care are o atitudine războinică, bătăioasă, agresivă; amenințător, soporific = somnifer; care produce somn (explicații culese din dexonline.ro).

Detalii: Titlu original: The House of Sleep (1997), Traducerea din limba engleză: Radu Paraschivescu, Nr. de pagini: 360, Colecția: Top 10+, Disponibil la Editura Polirom (2001, 2015)

Descriere:The House of Sleep (Casa somnului, 1997) este romanul prin care Coe face pasul din categoria consacratilor in grupul select al maestrilor. In paginile lui palpita patru destine intrepatrunse si doua perioade care nu pot si nu vor sa se delimiteze. Ideea e incitanta, exploatarea ei – fara cusur. O universitate este transformata peste ani intr-o clinica pentru insomniaci ai carei pacienti sau medici sunt studentii de odinioara. Locul se numeste Ashdown. Are o mohoreala victoriana si respira un aer prin care plutesc umbrele castelului Elsinore, slujbasii din Chancery-ul lui Dickens si semnele de rau augur de pe linga Wuthering Heights. Intre zidurile sale traiesc, in trecut si in prezent deopotriva, Gregory Dudden, medicinistul riguros si vag dement care considera somnul o boala ce rontaie o treime din viata fiecaruia; narcoleptica Sarah Tudor, o fiinta fragila, dilematica, incapabila sa distinga intre vis si realitate; Robert Madison, prietenul sfisiat de iubiri nerostite si de drame identitare care-l trimit in cele din urma pe masa de operatie a unui chirurg specializat in schimbarile de sex; in fine, Terry Worth, cinefilul impatimit si insomniac care poate recunoaste orice actor in orice poza, fara a-si aminti in schimb de personalul medical cu care tocmai a stat de vorba. Asa arata cvartetul pe care isi sprijina Coe intreaga constructie.″ (Radu Paraschivescu)

Ieri am tot căutat "Casa somnului".. cam asta am găsit. #thehouseofsleep #jonathancoe

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on

Privighetoarea – Kristin Hannah

″Privighetoarea″ m-a surprins completamente! Am pornit în această misiune relativ fără prea multe așteptări, (à propos, nu mă așteptam nicidecum să escaladez Pirineii), cumva speram să fie ceva excepțional, pentru a putea citi cu rapiditate cele aproape 500 de pagini, dar chiar la asta nu m-am așteptat: o poveste ce surprinde întâmplări din anii celui de-al doilea război mondial (august 1939 – august 1944), mai precis, ni se relatează întâmplări când extrem de dureroase, când umbrite de amintiri fericite, din viața a două surori, din timpul ocupației germane în Franța.

IMG_20170226_202758_171

Acțiunea trece succesiv prin ochii celor două personaje principale, Vianne și Isabelle, relația pe care o au pe parcursul lecturii trecând prin multe dificultăți, constituind totodată și punctul  în jurul căruia se conturează desfășurarea acțiunii. Dacă sora cea mare, Vianne, întruchipează un personaj temperat și fricos în primă instanță, Isabelle, conduce acțiunea pe culmi captivante și pline de pericole, tocmai din pricina faptului că mereu a fost o ″rebelă″, opunându-se în permanență celor care voiam să-i îngrădească felul de a fi, preferând să dea dovadă de curaj, în situații în care și cei mai curajoși ar fi preferat să tacă.

Așadar, personajele sunt conturate cu migală, autoarea americană dăruind prin complexitatea personajelor sale, emoții extrem de puternice și de autentice, iubirea răzbind și de această dată.

Cartea în sine, deși voluminoasă, este extrem de citibilă, atât prin faptul că subiectul te împresoară (mulțumită Editurii Litera m-am atașat de această carte (Mulțumesc mare!), pentru că, dacă aș fi fost lăsată să aleg anumite titluri, printre care să fie și acesta, cu siguranță aș fi fugit de lecturi ce includ următoarele cuvinte: război, lagăre de concentrare, suferința evreilor, nedreptate cruntă, etc, pentru că nu pot digera astfel de subiecte, care pentru mine încă țin de domeniul SF, cumva încă mai sper să nu se fi întâmplat vreodată), cât și prin faptul că acțiunea se desfășoară extrem de antrenant, nepunându-se accent pe descriere (descrierile sunt scurte și la obiect; vreau să spun că sunt prezente acolo unde trebuie, deci nu se aglomerează pagini întregi cu detalii cât de mici, precum se întâmplă în ″Crimă și pedeapsă″, spre exemplu), ci, mai degrabă, pe acțiune, pe relatarea concisă a faptelor, ceea ce mi-a plăcut extrem de util în acest caz, motiv prin care vă recomand să nu vă speriați de numărul mare de pagini.

IMG_20170304_142633_699

„Mi-a plăcut nespus Privighetoarea de Kristin Hannah, o scriitoare americană deosebit de talentată; personaje bine conturate, intrigă excepțională, emoții extraordinare, cine își poate dori mai mult de la un roman?“ – Isabel Allende

Concluzie: Kristin Hannah a reușit să mă surpindă printr-o lectură ce are toate condimentele necesare pentru a o putea percepe ca pe o carte reușită, picantă cât trebuie (pe ici colo, mai spre final, poate puțin cam mult pentru papilele mele gustativo-livrești), dulceago-acrișoară cât să nu ne oprim din motive de sațietate. M-a lăsat cu impresia că aș mai fi vrut să citesc!

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

″Ce mai era dragostea când o puneai lângă război?″

″Realiză că peisajul sufletului unei femei se poate schimba la fel de rapid precum o lume în război.

Detalii: Titlu original: The Nightingale (2015), Traducerea din limba engleză: Ruxandra Târcă și Gabriel Tudor, Nr. de pagini: 476, Colecția: Blue Moon, Disponibil la Editura Litera (noiembrie 2016)

Descriere: ″Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia rămas-bun de la soțul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța… și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Când un căpitan neamț își stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul.

Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândește după fiecare colț, tot mai amenințător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață. Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întâlnește pe Gaëtan, un partizan care crede că Franța poate lupta cu naziștii, și se îndrăgostește nebunește de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă, și, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.″ (sursă)

Mecanica inimii – Mathias Malzieu

E atât de plină de dulceață ″Mecanica inimii″, încât îți vine să te lingi pe degete, după ce o lași din mâini! Și nu este o carte din cremă de zahăr ars, să știți!

img_20170226_183132_763

În primul rând, mulțumesc mare, Green mama, pentru această carte-metaforă; am citit-o atât de lent, încât am crezut că o să dureze o viață întreagă până ce voi răsfoi ultima filă (nu m-aș fi supărat, zău!). Nu am vrut să mă grăbesc, ci am vrut să o degust încet, să adulmec fiecare descriere, apoi să mestec fără grabă multitutinea metaforelor, dar fără rezultat, însă, pentru că nu ai cum să ajungi la saturație, pe cât ai citit, pe-atât ai vrea să mai citești.

Cei care îmi citiți de ceva timp articolele, știți, probabil, cu ce tip de lectură mă potrivesc, dacă nu, mai precizez încă o dată cam pe ce tărâmuri se întinde zona mea de confort: suspans + lirism  ⁄ realism magic  ⁄ povestiri fantastice  ⁄ romane istorice ⁄  romane autobiografice, pe scurt: orice lectură te poate lăsa cu suflarea tăiată, dar care îți și solicită conexiunile neuronale, și ca să fie totul ideal, mai conține și un strop de lirism,  ca să nu fie totul prea ingineresc sau prea tehnic, ci să te cotească, pe ici-acolo, înspre universuri magice, unde imaginața ta se poate desfăta în voie.

De ce am preferat să adaug și paragraful anterior? Este simplu! Mathias Malzieu este acel tip de scriitor, care reușește, cu măiestrie și cu un simț al semanticii extrem de bine implantat în sine, să îmbrace povestea unui copil a cărui inimă poate funcționa normal doar prin intermediul unui ceasornic, cu atâtea metafore și asocieri inedite de cuvinte, încât simți fluturi, la propriu, în stomac. Pe cât de mult se îndrăgostește personajul principal, Jake, de micuța lui cântăreață și pe cât de mult își dorește dragostea ei, pe atât de mult ne atașăm și noi de lumea închipuită de autorul francez.

Călătoria lui Jake m-a surprins și m-a durut în același timp, m-a împins, cumva, spre trecutul care, inevitabil, crește aberant în spatele nostru (Omnia mea mecum porto!), și din care putem sustrage doar un sfert, sau poate mai puțin, din ceea ce am trăit cu adevărat. Eii, cred că asta putem sustrage din această poveste de dragoste adolescentină:  să ne lăsăm călăuziți neîncetat de ceasornic (poate doar astfel putem trăi cu adevărat)!

Ceea ce mă încântă și mai mult, este faptul că ″Mecanica inimii″ a fost ecranizată în 2014, dar mai multe detalii găsiți pe pagina oficială a animației, Jack et la Mécanique du Coeur. Eu mi-am propus să o vizualizez chiar azi, cu ocazia aniversării unui om drag mie, de care îmi este extrem de dor.

Trailer:

Descriere:

″Dacă v-a plăcut ″Micul prinț″, gustați și din ″Mecanica inimii″, o carte ca o inimioară de turtă dulce pentru copii mari. Alegorie luxuriantă creată din vise, imagini, sclipiri, întuneric și fantasme, însuflețită de un cântăreț-autor-compozitor unic. O carte muzicală prin poezia trăirilor, despre un băiat cu un ceasornic în loc de inimă și dragostea lui pentru micuța cântăreață andaluză.″ (sursă)

Concluzie: Dacă vreți să vă rupeți de toată imperfecțiunea lumii și vreți să vă bată tictac-ul pe frecvențe din domeniul metaforic, pune-ți mâna și citiți această carte. Pe mine m-a rupt completamente de realitate, am trăit parcă un vis citind-o. De cum am terminat-o de lecturat, am și luat de pe rafturile bibliotecii continuarea ei metaforică: ″Cel mai mic sărut pomenit vreodată″.

Cuvinte cu miros iernatec de infinit:

″Tu ești copacul meu și ai dat în floare. În seara asta o să închidem lumina și o să-și potrivesc pe muguri o pereche de ochelari. Cu vârfurile ramurilor o să brăzdezi bolta cerească și o să-ți scuturi trunchiul nevăzut pe care se reazămă luna. Alte vise o să ni se cearnă la picioare ca fulgii moi de zăpadă. O să-ți înfigi adânc în pământ rădăcinile în formă de tocuri ascuțite. Lasă-mă să urc în inima ta de bambus, vreau să adorm lângă tine.″ (pag.98)

″Întotdeauna, în vorbele oamenilor mari biruie urâțenia.″ (pag.39)

Detalii:

Titlu original: La mécanique du coeur (2007)

Traducerea din limba franceză: Mihaela Toma Udriște

Nr. de pagini: 192

Colecția: Babel

Disponibil la Editura Nemira (iunie 2009)

Trois – Julian Barnes

″Trois″ este a treia carte pe care o citesc de Julian Barnes (după ″Puls″ și ″Sentimentul unui sfârșit″, cel mai mult surâzându-mi cea de-a treia carte pomenită), “Trois” plasându-se pe aceeași poziție, într-un clasament fictiv, cu prima carte citită, și anume ″Puls″, și dacă una m-a amuzat și m-a durut, cealaltă m-a îmbibat în nostalgie sau tristețe, într-o proporție considerabilă. Mai am în bibliotecă, de curând achiziționată, ″Niveluri de viață″, de care iarăși sunt extrem de curioasă. Nu cred că v-aș surprinde dacă spun că voi continua demersul de a-mi achiziționa cărți de acest autor; consider realmente că Julian Barnes stăpânește, într-un mod remarcabil, multe viziuni ficționale, care se vor a fi descoperite neapărat.

img_20161009_142202

img_20161001_213419

″Trois″ poate că nu surprinde prin excentricitatea poveștii în sine, pentru că un triunghi amoros nu este ceva tocmai nemaiîntâlnit în vremurile actuale, ba din contră, multe se ascund în spatele ferestrelor acoperite și a măștilor puse, ci, mai degrabă, prin structura cărții, sub formă de dialog direct, neîntrerupt, chiar prea direct și răspicat la un moment dat, cititorul situându-se pe alocuri pe picior de fugă (el, cititorul, cu ce este vinovat?).

Da, consider că felul în care este construit ″tehnic″ romanul surprinde într-un mod plăcut, cititorul fiind mai mult decât implicat, pentru că întrebările sau confesiunile nu denotă nicidecum indiferență sau absență, ci un fel de vigoare stilistică. M-am simțit prinsă în toată această iubire modernă și am empatizat pe rând cu fiecare personaj, în timp ce îmi erau expuse subtilități sau dedesupturi din viața fiecăruia.

L-am înțeles pe Stuart, naivul, mi-a ridicat semne de întrebare și de exclamare sinceritatea lui Gillian și m-a amuzat și m-a contrariat exuberanța lui Oliver. Pe scurt, cam asta a fost.

Prin urmare, nu pot spune că am avut un singur personaj favorit, și cred că acest lucru se datorează faptului că fiecare are drepturi depline asupra povestitului în sine, fiecare își expune punctul de vedere, povestea continuându-se astfel prin înlănțuirea vocilor personajelor.

″O femeie, doi bărbați. Trei oameni și trei povești despre iubire, despre forța, farmecul și meschinăriile ei. Un roman despre omul de azi, prejudecățile și slăbiciunile lui. O carte în care umorul, ironia și scepticismul funcționează spectaculos împreună.″ (sursă)

Observație: Cartea se găsește pe site-ul Editurii Nemira cu o reducere de 55%, la prețul de 12, 96 lei.

O altă părere mai puteți citi pe pagina: lorellei.com, iar Raisa Beicu, o adevărată iubitoare de cărți scrise de Julian Barnes, a făcut un Top 3, cele mai interesante cărți citite de ea, din biblioteca autorului. (À propos, acum sunt și mai curioasă de ″Niveluri de viață″!)

Concluzie: Cum volumul de față nu abordează un subiect desuet, ne putem împiedica deci, și de previzibilul întâmplărilor sau al finalului, ceea ce nu imprimă lecturii în sine dezinteres sau moleșeală, ba din contră. Cert este că felul de a povesti a lui Julian Barnes este unul extrem de acaparant, unul care molipsește. Eu îmi doresc să citesc tot mai multe volume scrise de acest autor, simt că nu am citit nici măcar o parte din complexitatea sa. À propos, povestea din ″Trois″ este continuată în volumul ″Iubire etc.″, la zece ani diferență, continuare, de care sunt extrem de curioasă. Vă recomand cu mare drag și volumul de față!

Cuvinte cu miros iernatec de infinit:

″Dacă îți amintești prea bine trecutul, începi să învinovățești prezentul pentru el.″

″Așa-i că viața e presărată cu contradicții fermecătoare?″

″L′amour plaît plus que le mariage pour la raison que les romans sont plus amusants que l′histoire. (Iubirea ne face mai multă plăcere decât căsătoria, la fel cum romanele sunt mai distractive decât istoria.)″

″Două țigări într-o scrumieră ⁄ Iubirea și o cafetieră ⁄ Și-un străin…″

Detalii:

Titlu original: Talking it over (1991)

Traducerea din limba engleză de: Cornelia Bucur

Nr. de pagini: 294

Colecția: Babel

Disponibil la Editura Nemira (2006, 2014)

img_20170101_132559_925