Arhive categorie: Povestiri scurte din infinit

§3. O tipă anti-tehnologie vindecată

Sunt, mai degrabă, genul acela care are cărți în mâini și nu un smartphone; când am fost nevoită să îmi achiziționez unul, am simțit că săvârșesc ceva teribil (iar la această mărturisire, mulți mă vor declara neom sau cam ciudată), dar îmi asum trăsătura aceasta, necaracteristică tinerilor din zilele noastre, aceea “anti-tehnologie”. Nu în sensul că m-aș opune evoluției tehnologice, ci mai degrabă, simt că în acest fel ne vom îndepărta și mai mult de natură, acaparați fiind tot mai mult de opoziție. Dar, în contrast cu legătura mea indestructibilă cu mediul înconjurător, sunt posesoarea unui telefon deștept, înclinată fiind spre a capta sentimente și a emite emoții, mai degrabă decât a capta semnale sau a emite radiații.

Așa se făcea că după achiziționarea unui smartphone, am început entuziasmată să îmi și caut o locuință în Paris, dispunând de internet permanent și mai rapid decât cel dintr-un Café; mi-am dorit dintotdeauna să locuiesc într-unul din cartierele Parisului, unde să pot fotografia, cu câți mai mulți megapixeli, străduțele luminate, panorama și cuplurile fericite. Iar perioada studenției se potrivea mănușă!

Și cum m-am priceput, cum nu m-am priceput, mi-am ales un smartphone a cărui baterie te cam lasă de izbeliște atunci când ai mai mare nevoie de el; întâmplarea a făcut să aflu la timp de P8 Energy PRO, de la ALLview. Dar până să ajung la el, încă puțin de povestit!

p8 energy pro

După lungi căutări și anunțuri lăsate online și în ziarele locale, am găsit garsoniera micuță și boemă la care visam, la câteva minute depărtare de universitate și la încă pe atâtea minute depărtare de mers cu metroul de metropolă; îmi închipuiam deja cadrele cu care îmi voi putea potoli setea celei de-a doua pasiuni, fotografia.

Stabilisem cu proprietarul imobilului ziua întâlnirii, atât pentru a vizualiza mai în amănunt locușorul, dar și pentru a discuta amănuntele birocratice. Și cum trebuia să străbat o distanță considerabilă de la prietena la care locuiam temporar, de dimineață mi-am încărcat bateria telefonului meu inteligent, pentru a fi sigură că GPS-ul se va desfăta cu energie electrică suficientă până la destinația finală, direcționându-mă serviabil pe străduțele pariziene. Gândit și făcut!

Când pe o străduță îngustă la stânga, pe care nici nu aș fi observat-o dacă nu mi-ar fi indicat GPS-ul în căști: ”Virați ușor la stânga”, când pe o străduță însorită la dreapta, care cotea brusc, descoperindu-mi case colorate, atât de apropiate încât de-abia zăreai albăstrimea cerului, înaintam încet spre garsoniera, ce avea să îmi fie cămin timp de 4 ani de zile, și cine știe, poate și mai mult.

Eram atât de absorbită de starea aceea de reverie diurnă, încât am auzit de abia al doilea piuit al bateriei descărcate. Inerțial, am dat să vizualizez repede traseul ce îl mai aveam de urmat, dar atât a fost! Înaintea ochilor nu mi-a apărut decât un ecran inert, negru ca smoala, ce contrasta puternic cu lumina albă a acelei după-amiezi.

Am simțit că mintea îmi paralizează și nu mai pot emite niciun sunet inteligibil, deși în sine-mi certam nemaipomenita achiziție, căreia oricât de lăudabile îi erau atribuțiile, atunci nu îmi folosea la nimic. Am înaintat dezamăgită, și pe când îmi spuneam în gând: “Pe bună dreptate să mă poziționez de partea anti-tehnologiei cu asemenea invenții, a căror baterie îți oferă energie un timp atât de limitat.”, a trecut pe lângă mine un tânăr IT-ist (se putea vedea asta cu ochiul liber) și m-am auzit spunând: “Știți cumva cum aș putea găsi Rue de l’Université? Am rămas fără baterie și…” , ”Da, cu plăcere! Vă caut adresa pe GPS, telefonul meu are o baterie magică,”!”

După ce și-a oferit ajutorul, tânărul și-a scanat șerpuirile mărunte ale degetului său osos, pesemne că telefonul său ar fi avut senzor de amprentă (Easy Fingerprint – după cum am aflat mai târziu), și ținând telefonul aproape de buze, a indicat vocal adresa, la care speram să ajung la timp. “Merci beaucoup! Îmi permiteți să vă întreb cum se numește telefonul a cărui baterie face minuni?” A zâmbit subtil, deslușindu-mi ironia din voce. “Să știți că nu glumesc, dar calitățile uimitoare ale lui P8 Energy PRO, vi le detaliez, cu plăcere, dacă îmi permiteți să vă însoțesc!”

p8 energy pro

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus aventura mea! Drept este că tânărul acela amabil a povestit cu atâta pricepere despre smartphone-ul P8 Energy PRO, explicându-mi detalii, pe care eu — sceptică fiind cu privire la afinitățile evoluției tehnologice și sigură pe busola mea interioară, — nu le-aș fi considerat necesare, încât la câteva luni distanță mi l-am achiziționat și eu, declarându-mă astfel “vindecată”.

Fotograful din mine a ridicat două degete pentru o cameră profesională cu multe caracteristici care îl au pe SUPER în față, când a trebuit să aleg între un smartphone sau un teanc de cărți din lunga listă de lecturi în așteptare. Ehh, trebuie să recunosc, că un telefon performant îți poate face existența mai ușoară, dacă îl consideri ca atare și întrebuințarea lui nu crează dependență!

p8 energy pro

À bientôt!

P.S. Mai multe detalii despre P8 Energy PRO, puteți citi aici. Iar la achiziționarea lui, primiți gratuit “un set Visual VR și servicii complete de extragaranție pentru telefon.”

§2. Brățara timpului

Ziua 274

Stau în fața jurnalului și încerc să descriu în cuvinte, inexacte oricum, ce colț de clipă am surprins din nou pe chipul bătrânului. Am aceeași veche senzație, cum de altfel am simțit de la bun început, că timpul este, cu desăvârșire, vizibil cu ochiul liber în jurul său.

Deși i-am urmărit chipul de atâtea zeci de ori, expresii noi, nebănuite, se lasă descoperite de fiecare dată, ca și cum bătrânelul și-ar redefini viața cu fiecare zi, printre aceleași gânduri vechi, roase. Pe chipul său, brăzdat de munca câmpului — ca și cum câmpiile erodate și-ar fi găsit locul deasupra pomeților lui, cândva semeți și voinici, — se citea un dor nemărginit. Să fie dor de om drag sau de cândva?

Ziua 286

L-am văzut de zeci de ori, aceeași gestică, aceleași mișcări corporale, lente și greoaie, — când ia loc pe aceeași bancă din parc, în același moment din zi, — ca și cum anii ar cântări prea multe kilograme (timpul nu prea înșeală la cântar).

Se așează, cântărește dintr-o privire orizonul nesfârșit, apoi își rotește privirea, ca și cum ar saluta copacii ca pe niște prieteni de-o seamă. Apoi închide ochii pentru o clipă, în timp ce cu degetele mâinii drepte, pipăie o brățară, aproape neobservabilă, prinsă la încheietura mâinii stângi. De fiecare dată m-am întrebat ce mireasmă a vieții retrăiește atunci.

Am înțeles târziu că mâna sa atinge o brățară din alte vremuri, atât de intim îi era gestul, parcă ar fi dorit să apere acea bijuterie de puterea distructivă, indivizibilă și ireversibilă a uitării. Adesea, seninătatea chipului său îți dădea impresia că nimic nu se poate uita.

Ziua 312

Ieri am avut curajul să mă așez lângă el și să îi vorbesc:

— Vă urmăresc de atâta timp, mi-ați apărut inițial ca o senină întâmplare, apoi am simțit că doar privindu-vă puteam să extrag esența parfumată a zilei. Astăzi m-am așezat lângă d-voastră pentru că astăzi este ziua mamei mele și aș vrea să îi ofer în dar ceva ce uitarea nu poate distruge. V-am văzut brățara de la mâna stânga, de departe se poate vedea cât de mult înseamnă pentru d-voastră.

Bătrânul m-a privit scurt, ca o confirmare a faptului că știuse dintotdeauna că, la un moment dat, poate nu prea târziu, îi voi vorbi. Parcă cu un fel de teamă, își ridică încet mâneca ponosită și îmi dezvălui o brățară personalizată, ale cărei zale abia se observau, așa erau de mărunte. Pe partea dinspre interiorul mâinii am zărit un nume, care strălucea slab în bătaia razelor soarelui: MARIA.

dbb02_1_1L-am privit curioasă mai departe, în timp ce mă gândeam la această coincidență de nume; așa o cheamă și pe mama mea, Maria mea. Bătrânul m-a privit din nou pentru câteva clipe, parcă lăsându-mi timp tocmai pentru a-mi înteți curiozitatea evident așternută pe chip, apoi, uitându-se la brățara dezvelită, ca și cum mi-ar fi făcut cunoștință cu cineva, rosti cu o voce blândă:

— Maria este soția mea. Am pierdut-o acum un an; de atunci vin aici, în natură, și mă gândesc la ea, ca un fel de terapie împotriva dorului incomensurabil. Brățara i-am oferit-o pe când nu avea cu mult mai mult vârsta ta, pe atunci eram doar iubiți, dar a fost singurul accesoriu pe care l-a purtat neîntrerupt. M-a rugat să o port eu mai departe, după ce ea nu va mai fi.

A tăcut un timp, în timp ce pe chipul senin i se vedeau adunate mii de momente frumoase. Apoi mi-a zâmbit și mi-a spus:

— Fată dragă, îți recomand să îi cumperi și mamei tale o brățară, mamele sunt ca niște copii, cărora orice dar le poate aduce o imensă bucurie sinceră, dar mai mult decât atât, te sfătuiesc să o îmbrățișezi strâns ori de câte ori ai ocazia, asta nu va uita nicicând.

P.S. Deși am spus că voi posta mai des povestiri, nu știu dacă voi putea respecta în totalitate acest lucru; consider că pentru a făuri o nouă povestire, este nevoie de o anumită stare, lăsată la dospit un timp. De aceea, voi scrie cu drag, oricând va fi timpul.

Până la următoarea povestire, aș dori să vă întreb ce cadouri personalizate ați face sau ați făcut persoanelor dragi? Iar dacă veți dori în viitor să oferiți bijuterii personalizate, vă sfătuiesc să accesați: www.lovebird.ro. Cu siguranță veți găsi ceva potrivit!

§1 Zidul. Povestire scurtă.

Arăta ca un șirag de mărgele care începea să se deșire sub apăsarea grea a clipei. M-a privit trist și cu o voce stinsă îmi spuse:

Zidul e tot acolo, o mână invizibilă construiește fără oprire, zi și noapte, teritoriul lui „Nu pot!”. Sunt prea slabă ca să mă arunc de partea cealaltă a baricadei. Văd seninul suprem de dincolo dar nu mă mai încălzește cu nimic. Altădată îmi ajungea și o rază de soare ponosită, acum mi-e indiferent cât primesc. Asta înseamnă că nu vreau? Sau că nu pot?

Am tăcut un timp, fără să știu ce să-i spun în clipa imediat următoare. Eram incapabilă să acopăr o voce așa înăbușită oricât de mult aş fi urlat „Trezește-te din amorțeala asta!”. Confuzia mi se citea cu claritate în privire, de aceea continuă mai mult ca pentru sine:

– Nu pot pentru că vreau prea mult! Știi, ieri m-am întâlnit cu sosia mea; era îmbrăcată ca mine în zilele însorite, rujul cafeniu nu lipsea de pe buze, și nici zâmbetul acela jucăuș. Atunci Zidul a apărut mai abrupt, mai bolovănos. Aş fi vrut să mă închidă cineva pe mine și pe acea umbră a mea într-o cămară plină cu borcane umplute cu flori de cireș, puse conștiincios pentru iarnă, ca să pot să îi sorb câteva grame infime de lumină pură, să mă molipsească la rându-i cu râsul acela ce stătea să îi plesnească din clipă în clipă pe buzele pline.

S-a oprit, timp în care am sorbit-o din priviri, nu ca să înțeleagă cât o iubesc, ci ca să dau de temelia zidului ce îi mânca cu lăcomie optimismul, de izvorul acelui râu nesecat de deziluzie. Ardea în mine dorința de a spulbera bariera aceea invizibilă spre un acum efemer dar fericit, numai al ei. În zadar însă. Era o luptă prin care trebuia să treacă singură, fără mine alături, fără cuvintele mele pustiite, ca niște piedici, ca niște capcane.

– Nu te mai chinui, dragă conștiință, totul o să fie bine!

Mă așteptam să mi-l trântească iar pe acel incert „Totul o să fie bine!”, spus numai de ea așa credibil. Iar eu, ca o neputincioasă, am tăcut și iar am crezut-o.


Dragi cititori,

Începând de astăzi, mi-am propus să scriu cel puțin o povestire pe săptămână. Pentru că îmi place să citesc povestiri și pentru că mă împlinește acest tip de lectură, o să încerc să făuresc cu propria-mi minte propriile-mi istorisiri. Sper să vă facă plăcere și bine să citiți seria mea de Povestiri scurte din infinit.

Cu entuziasm,

Cristina