Să îmi pun de un ceai. (Sinapsele, arterele, prea se încâlcesc unele în altele. Sunt ca un nevolnic îmbătat de o lumină surdă, goală, ce schițează somnoroasă pe perete o dimineață decofeinizată.) Să fie concentrat, să fie îmbobocit, să fie aducător de noroc și creșteri exponețiale de buze crăpade de somn. Să fie alb, să fie înfloritor, să fie parfumat, și delicat, și să mă îmbrățișeze mai strâns decât ai zice Tea-to-go. Idei cu nemiluita se fugăresc dintr-un colț de gând în altul, ca otrăvite de “efectul dăunător al stresului oxidativ”. Ca unui arivist, neinspirația apare-mi ca o inflamație în … Continuă să citești Inspirație și ceai, în versuri albe