Arhive categorie: Concursuri

Ich bin eine Butterliebhaberin. (Mă declar iubitoare de unt, fără doar și poate.)

Unii dintre voi, dragi cititori de cărți ce tind spre infinit, precis aveți multe amintiri frumoase și unice din copilăria voastră, în care untul apare ca personaj pozitiv de basm, ba pe prispa bunicilor, pe mămăligă proaspăt prăjită pe plita sobei, veche de când lumea, dar văruită mereu proaspăt, ba întins, ca pe o plajă scăldată în soare, pe o felie de pâine prăjită, cu dulceață scoasă de bunici din cămara cu de toate; eu, însă, dragii mei, nu am foarte multe dăți în care untul îmi apare în minte, ca o amintire suavă din perioada copilăriei, pentru că apărea foarte rar, neavând bunici care să dețină vreo văcuță harnică, sau neavând posibilitățile financiare, pentru a avea unt la fiecare mic dejun, ci untul a apărut într-un mod constant, destul de târziu în viața mea, în perioada liceului, și mai apoi, în perioada studenției a rămas ca un virus ca un prieten loial, fără a-mi mai evita mesele, principale sau nu.

Cei care mi-au știut felul de a fi, mai în detaliu, sunt amuzați și acum, poate, de serile în care altceva nu voiam să îmbuc la cină, decât pâine prăjită cu unt și dulceață de-abia primită de acasă, de la părinți conștienți și ei de pasiunea normală nebunească a copilului lor pentru acest aliment, galben ca floarea de păpădie și îmbietor ca laptele proaspăt muls. Da, multe momente amuzante îmi apar în secvențe neîntrerupte înaintea privirii, în care untul este vinovatul, iar colegele mele de cameră, cu certitudine, își amintesc îndeosebi dățile în care mă mai trezeam în miezul nopții cu o dorință aprigă de a mai mânca o felie de unt pe pâine, atât, doar o felie. Eu nu voiam decât ca bucuria să nu rămână neîmpărtășită, de aceea mai trezeam și o colegă să mă acompanieze în acest festin târziu.

Mă trezeam cu bombănituri sau cu vreun oftat resemnat, dar și Andra⁄Cristina⁄Larisa⁄Laura⁄toate, înțelegeau copilul din mine, nebun după unt iubitor de unt. După încercam să readorm, dar după așa o masă bogată în infinită plăcere în vitamine, minerale și acizi grași, mă cuprindea mai degrabă cheful de citit sau de vorbit, decât somnul, și uite așa, Andra⁄Cristina⁄Larisa⁄Laura⁄toate mai rămâneau o vreme să mă asculte și cum îl recitam pe Nichita sau pe Sorescu. Adormeam amândouă⁄toate la al treilea fel de rimă.

Probabil v-ați dat seama deja care a fost rolul untului în viața mea de până acum, acela de a crea momente fericite, fără a avea vreo intenție de a destrăma prietenii care sunt ba chiar mai durabile cu astfel de amintiri comune. Și de-abia acum, acceptând provocarea de la Kerrygold, realizez că untul a fost puntea de legătură între mine și prietenele-colegele mele de cameră, nodul care a strâns patru fire, venite din patru colțuri diferite ale României, timide la început, dar care au râs în hohote în dreptul blatului, pe care erau aliniate demnele felii cu pâine prăjită cu unt și dulceață, pe când soarele se pierdea într-un apus ireal (în acest articol am și împărtășit cu voi câteva dintre apusurile imprimate atunci pe retină). Numai când mă gândesc la demult, îmi lasă gura apă.

Mutându-mi domiciliul, nu am crezut vreodată că untul va mai avea gustul acela, sau că va mai avea vreodată vreun gust, iar cel de-al doilea motiv pentru care am acceptat provocarea, a fost din simplul fapt, că de când locuiesc în Germania am folosit, preponderent, untul gustos, Kerrygold, pe care l-am descoperit, ca pe-o revelație, chiar aici. Deci, când am citit enunțul provocării, mi-am spus că trebuie să vorbesc în cunoștință de cauză, pentru că altfel nu m-aș fi regăsit în aceste rânduri. A fost cumva un fel de coincidență de gusturi.

Așadar, nu doar pentru că iubesc untul cremos, irlandez, Kerrygold, descoperit târziu, scriu acest text, ci și pentru că un iubitor de unt, recunoaște, fără doar și poate, rafinamentul unui produs recomandat peste tot în lume, și chiar așa am simțit când am mâncat prima oară unt Kerrygold, pe o chiflă caldă, un fel de moment rafinat din cămin sau ca atunci când citesc o carte scrisă după tiparul meu de cititor. Și acum dacă tot vorbim de tipar de cititor, iată instrucțiunile pentru a mă face fericită a face un cititor fericit:

– Oferă-i cu orice ocazie o carte, și nu orice carte, dăruită oricui, ci gândește-te la acea carte pentru acea persoană (urmărește-i preferințele, observă momentele în care o anumită carte i-a picat cu tronc, reține clipele acelea de revelație când descoperă un titlu nou sau un autor nou, etc).

– Apoi nu-i lăsa pofta în cui și aruncă o pătură în coșul de pe portbagajul bicicletei, un pachet cu unt gustos Kerrygold, chifle proaspete, cât mai calde și un borcan cu dulceață, de orice fel, sau miere, și pedalați undeva spre o oază de verdeață.

– Lasă-l să savureze momentul! Nu-i zice nimic, va înțelege totul când va întinde untul pe pâine!

Cam așa:

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

to-be-continued
(sursă imagine)
Anunțuri

Dor de Vama-Veche, îngrămădit într-un rucsac azuriu

Nu știu dacă voi ați fost în Vama noastră Veche, dar pentru mine zilele petrecute acolo, cinci la număr, la o aruncătură de băț de mare, chiar îmi vor fi întotdeauna de neuitat. Experiența s-a numit în acte tabără studențească, dar de fapt a fost o escapadă cu prietene dragi. Și de voi fi să mai ajung verile acasă, acolo am să fug! Și desculță de-ar fi să merg la mare, fără sandale, fără pălărie, doar cu un imens dor de ducă suficient, îngrămădit într-un rucsac asortat cu marea, tot voi zburda spre Vamă.

anigif

Nu știu de ce exact mi-a plăcut atât de mult bucățica de mare din Vamă, probabil pentru că mi-a redat un fel de familiaritate bizară, totul mi s-a părut atât de intim și de atemporal (în ciuda scenariilor pe care mi le-am făcut înainte); și nici când a venit ziua de vineri și clipocitul mării a concurat cu zgomotul motocicletelor nu m-am desprins din această euforie, pentru că părea totul cumva la locul lui. Dar cel mai mult mi-a adus încântare faptul că acea bucățică de țărm avea propria bibliotecă. Da, un cort-bibliotecă mărișor, plin cu cărți, din care am împrumutat o carte de Horațiu Mălăele.

vama vecheIar pe atunci am scris și următorul text, inspirată de  nemărginirea albastră:

Text scris în Vamă, în iulie 2014: Acum, în Vamă, magie pură într-un gram de mare: infinit în față, nisip de necuprins în jos, gânduri alunecânde în sus și oameni esopici alături. Când îi privești simți atâta desfătare concentrată într-un timp atât de strâmt, care parcă nu te mai încape. Iar dorința asta de a nu te mai putea îmbrăca cu timp trecut sau spațiu extins, sau chiar cu tine însuți, se preface parcă într-o pricepere ancestrală aici. La mare.
De unde a venit? Și unde se duce? Își caută sinele rătacitor, și oare când e agitată își spune dorul neogoit? Și oare când e de o transparență magică este prea plină de ea însăși sau e doar sleită de valuri sparte? Și dacă stăvilește timpul ca noi să fim față în față cu noi înșine? Să ne minunăm? Sau să tăcem? Nu, să ne “nisipim” și noi.

Tăcerea e o mare atât de străvezie, în care, scăldat fiind, devii surd. Surd de mare sărată și întinsă. Când taci cu ochii închiși în fața sunetului mării, parcă ești mai aproape de ceva infinit, parcă împrumuți un gram de nemurire nefrământată, ca apoi să ți-o lipești de obrazul ud să se răspândească în flămânzimea ta. E doar frumos la mare.



Și pentru că la următoarea întâlnire cu Vama Veche, voi fi știut de cel mai cool loc de camping din zonă, Sandalandala intitulat (Până și numele e cool, dacă mă întrebați pe mine, — iar când am citit întâia dată numele, nu știu de ce, m-am gândit la multe scoici prinse pe un fir de ață.), — voi ține cont de mai multe aspecte, printre care, și de acest loc minunat, care mai este și plin de cărți.

Iar voi, dragi cititori, dacă cumpărați orice produs de pe site-ul ZorileStore.ro, până pe data de 21 August, puteți ajunge în acest loc minunat, mai repede decât credeți, pentru că veți intra automat “într-o tragere la sorți din care vor rezulta trei câștigători, a câte 7 prieteni-câștigători fiecare. Așadar, toți cei 24 de norocoși au camparea (paturi) în Cortul celor Șapte Simțuri și micul dejun asigurate, în perioada 26-29 August.”

Eu vă urez mult succes tuturor!

10 puncte cocoțate pe un singur „i”

Diana (Illusion’s Street) m-a provocat săptămânile trecute la o leapșă tare interesantă, 10 nebunii de făcut într-o viață, și sincer, mi-a luat ceva timp să mă gândesc, pentru că a fost ca și cum ar fi trebuit să mă așez în fața oglinzii și să îmi privesc acea latură, năbădâioasă, lăsată în paragină de ceva vreme. Mi-a prins bine, pentru că de multă vreme nu mi-am supus ego-ul la un fel de introspecție, nici nu prea îmi place să vorbesc despre mine cu mine, ce-i drept! Dar să nu o mai lungesc şi să dăm drumul listei cu puncte cocoțate pe un singur i:

1. Cred că ar fi ceva extrem de nebunesc să merg într-un studio și să înregistrez o melodie, prietenii mei vor fi extrem de încântați să primească ceva mai mult decât o demonstrație scurtă de voce de mierlă la întâlnirile noastre. Aici a se observa ironia absolută! Cred că după voi rămâne și fără prieteni, și cu un material audio, din categoria FAILED. Dar ar fi ceva nebunesc, de-a binelea! Tanana na na!

2. De curând am dat accidental de un video care mi-a surescitat dorința de adrenalină și chiar cred că mi-ar plăcea să încerc “The longest and fastest zipline in Europe”. Dacă v-am captat atenția, vă invit să accesați acest link: http://www.zipworld.co.uk/.

3. Și dacă tot vorbim de adrenalină, tare m-aș mira să mă trezesc într-o zi cu dorința de a retesta vreun roller coaster, și nu unul micuț, ca cel încercat deja, deși a fost suficient să zic indubitabil: NEVER AGAIN!, ci unul de nivelul celui din Rust (Europa-Park, Silver Star), Germania, considerat cel mai mare din Europa.

4. Und jetzt lass mich bitte erst verschnaufen! După atâta adrenalină, să ne tragem sufletul întâi! Și probabil deja v-ați imaginat că cel puțin o nebunie va include măcar un cuvânt din familia lexicală a cuvântului “lectură”. Da, mi-ar plăcea să pot “închiria” o zi de stat singură într-o bibliotecă imensă, pentru a palpa cărți în ediții princeps, și nu numai; pur și simplu să mă pierd cu totul acolo, măcar pentru o zi. Nu știu dacă această dorință va fi vreodată realizată chiar în condițiile acestea, dar tot voi vizita Biblioteca Mănăstirii Admont din Austria (a opta minune a lumii, by the way), măcar o dată. Nu-i așa că e genială? Mai multe imagini puteți vedea aici.

admond austria
(sursă)

5. Eu quero aprender Português! Da, vreau să învăț portugheza, și încă de foarte multă vreme! Și nu știu dacă e ceva chiar nebunesc dacă ținem cont de faptul că limba germană nu mai îmi apare ca o limbă SF, cred că limba portugheză chiar mi-ar apărea ca una ușoară și funny! Îmi place atât de mult pronunția ei melodioasă! Eu gosto!

6. Tare mi-ar plăcea un an (sau doi) de colindat toată lumea asta incredibil de frumoasă; “Doi oameni, un câine și o rulotă”, ar putea fi chiar titlul primei mele cărți (dreaming face here), o lună, ultima rezervată doar pentru a străbate meleagurile României. Sunt atât de multe locuri de vizitat, de descoperit, încât concediile nu ajung nici pe o măsea!

7. Și uite, încă ceva nebunesc, să scriu o carte! Nu știu dacă mă voi simți vreodată suficient de pregătită pentru asta, probabil din pricina faptului că nu o să mă debarasez nicicând de tendința perpetuă de a îmi perfecționa scrisul.

8. Continui cu “nebuniile de cititor”, și știți ce ar mai fi chiar nebunesc, absolut nebunesc: să existe un job, “Cititor” intitulat (care nu ar fi chiar job, pentru că ar fi mai mult o plăcere), și să mai fie și bine plătit, haha! Aaa, și să existe și posibilitatea de ore suplimentare! Da, să existe o firmă.. aaa.. de citit, care să te plătească că iubești să citești și că citești! Astfel, nu am mai scotoci după timp liber în goana asta după carieră⁄bani, ca să apucăm repede o carte în mâini. Nu spun că munca nu poate fi îmbinată cu plăcutul sau că nu există oameni care fac ceea ce au visat, doar că posibilitățile pentru cititorii înrăiți nu sunt tocmai vaste. Aici, mă puteți contrazice :D!

9. Ar fi nebunesc să locuiesc în România din nou, alături de cei dragi! Ar fi chiar ideal!

10. Nu degeaba am lăsat această dorință ultima în lista de “apucături”, ci tocmai pentru că este cea mai realizabilă, cea mai aproape de acum; mai mult pentru voi, dragi cititori, decât pentru mine. Și cum mi-a plăcut atât de mult în Vama Veche acum doi ani, vă recomand să luați aminte de Sandalandala, cel mai cool loc de camping din Vamă. Mie nu îmi rămâne decât să visez până anul viitor la acest loc (Mă și văd acolo citind!), delectându-mă cu imaginile pe care voi, câștigătorii, le veți face cunoscute, pentru că:

“Cei de la ZorileStore.ro au o pregatit o campanie foarte interesantă pentru clienți: cumperi orice produs de pe site până pe 21 august și intri automat într-o tragere la sorți din care vor rezulta trei câștigători, care vor ajunge la mare în Vama Veche, cu încă 7 prieteni fiecare. Toți cei 24 de norocoși (3 castigători cu câte șapte prieteni fiecare) au camparea (paturi) în Cortul celor Șapte Simțuri și micul dejun asigurate, în perioada 26-29 August.” (sursă)

 

Cred că pentru această colecție de dorințe nebunești, nu aș avea nevoie decât de un rucsac, micuț, încăpător, asortat cu azuriul mării, atât cât să îmi încapă tot dorul nebun de mare și de ducă. Dar despre rucsac voi povesti într-un articol următor! Voi de ce aveți nevoie să fugiți la mare? De sandale, de pălărie sau doar de un bilet câștigător? Cred că pe ZorileStore.ro găsiți de toate! Mult succes tuturor!

Iar eu voi încerca să bifez din lista mea de nebunii, rând pe rând! Când mă angajez ca “cititor”, vă anunț și pe voi, sau poate îmi deschid propriul business, who knows? Ceva să sune ca Sandalandala!

Madame Butterfly și Sencha + invitație la ceai

Era o vară toridă când l-a cunoscut, când s-a îndrăgostit.

Sencha era un bărbat atât de fermecător, dar atât de prăpădit,

de nicicând nu ar fi gândit

Madame Butterfly, cea mai frumoasă domniță a curții regale,

l-ar fi iubit,

și nici de i-ar fi declarat verde în față iubirea,

tot n-ar fi crezut.

Cum să îi vorbească,

când acea făptură mică, grațioasă,

cu ochii atât de misterioși, de culoarea ceaiului verde,

și pielea de culoarea mierii,

încât ți se înmoaie genunchii,

ca un cub de gheață într-un ceai fierbinte,

când numai pentru a o privi ți-s ochii,

era atât de departe în visele lui.

Îi găsise chiar și o alintătură: Piersica.

La acest fruct i-a zburat mintea când a văzut-o întâia dată,

tocmai că aceste fructe erau, nu doar preferate,

dar și cultivate,

pentru regii și împărații de odinioară.

Iar ea așa părea, un fel de Wu Zetian a lumii lui:

te prindea cu ochii în strânsoarea genelor ei lungi,

și te ținea acolo, la umbra ploapelor,

ca pentru o clipă să nu mai simți de-afară soarele dogoritor,

ci un fel de liniște răcoroasă.

Aproape că îi era rușine că se îndrăgostise,

mai că i se părea, de-a dreptul, o ticăloșie,

ceea ce dintotdeauna simțise

pentru Butterfly, cea plină de gingășie,

dar şi de avuție.

Iar el era doar un grădinar la curtea tatălui ei.

Dar într-o zi, frumoasa Butterfly îi spune,

cu o voce parcă atemporală

și o privire dulceagă:

— Sencha, nu ai dori oare să mă inviți la un ceai răcoros?


Continuarea putem să ne-o imaginăm,

că de n-ar fi fost,

astăzi nu am fi putut să ne bucurăm

de Ice Tea-ul gustos ce i l-a preparat Sencha domniței lui.

Acea combinație perfectă între ei doi:

ceaiul verde simbolizându-l pe el, umilul grădinar, și Piersica.

El, chezășie în buna funcționare,

iar ea, de îndulcirea vieții răspunzătoare.

L-a numit Madame Butterfly (poțiunea iubirii lor);

atunci considerat o plăcere cochetă,

azi ne ajută să ocolim sintagma de “vară defectă”.

ceai-verde-sencha-cu-piersici


Eu așa îmi imaginez ceaiul, un fel de amestec infuzat perfect între arome complementar alese, ca un fel de artificiu al vieții, pentru că doar privind în ceasca de ceai, aburindu-ți-se ochelarii, ești cuprins de o completă bună dispoziție. Și nu am ales la întâmplare ceaiul Madame Butterfly, ci pentru că piersica este fructul meu favorit, iar în ceai mi-a apărut ca o fantasmă a unei povești de dragoste demult trăite, din perioada în care domnițele râdeau subtil și purtau umbreluțe pentru a-și feri pielea de razele mai răzlețe, şi respectau cu desăvârșire ora ceaiului, servit în ceșcuțe de argint. Oare cei de pe artaceaiului.ro nu fac și livrări speciale, în trecut?

Iar eu iar m-am lăsat purtată de alte vremuri! Așa că, revin în prezent și vă invit la un ceai răcoros; iar voi, dacă doriți să aflați mai multe detalii despre acesta, accesați acest link. Să aveți o vară frumoasă şi răcoroasă!

Inspirație și ceai, în versuri albe

Să îmi pun de un ceai.

(Sinapsele, arterele, prea se încâlcesc unele în altele.

Sunt ca un nevolnic îmbătat de o lumină surdă, goală,

ce schițează somnoroasă pe perete o dimineață decofeinizată.)

Să fie concentrat, să fie îmbobocit, să fie aducător de noroc și creșteri exponețiale de buze crăpade de somn.

Să fie alb, să fie înfloritor, să fie parfumat,

și delicat,

și să mă îmbrățișeze mai strâns decât ai zice Tea-to-go.

Idei cu nemiluita se fugăresc dintr-un colț de gând în altul,

ca otrăvite de “efectul dăunător al stresului oxidativ”.

Ca unui arivist,

neinspirația apare-mi ca o inflamație în corp,

ce nu permite cuvintelor să se împrăștie curativ pe hârtia virtuală.

Între timp, ceaiul e gata.

În ceașca transparentă, infuzia își pregătește bagheta magică.

“Spectacolul vizual” Fortune Balls (Bilele Norocului) își ridică

cortina căzută peste ploapele-mi amorțite.

Mă uit curioasă din toate părțile.

Aburii par că practică sport nautic pe gura ceștii de ceai,

izbucnind ca niște gheizere.

În Camera din față,

acum e o pseudo-ceață.

Nescăpând nicio clipă inflorescența din ochii curioși, eclectici,

Îmi iau un scaun gol cu mâna rămasă liberă,

și mă așez în tăcerea încălzită de aburii ceaiului.

ceai fortune balls

Și nu știu cum, prin ce algoritmi, prin ce permutări de secunde,

gândul întâi se ia de mână cu gândul de-al doilea,

până când ideile se ordonează într-o martingală necesară.

Și pe când mi se ștergea mintea de sudoare,

zărești și tu, ochiule, albastrule, în apropiata depărtare

o așa clară arătare?

E ea, Inspirația.

Iluminată fug să scriu.

Să mai beau și altădată ceai, gândesc.

teatru si ceai

P.S. Dacă v-am făcut poftă de un ceai, vă recomand să intrați aici; puteți găsi o multitudine de sortimente de ceaiuri (inclusiv pe cel descris de mine în mini-povestea de mai sus), dar nu numai. Enjoy!

Voi cu ce vă ademeniți inspirația? Eu mă bazez întotdeauna pe un ceai aburind și pe o carte prețioasă.

Aa, și încă ceva, fiind prima mea încercare, cum vi se pare prima poveste în versuri (albe)? Mulțumesc pentru feed-back!

Când a trăi înseamnă a reutiliza

Oricine visează ca activitatea-i de toate zilele, cea prin care se obțin acele hârtii trebuincioase, să nu se numească “muncă”, ci mai degrabă “hobby”, ceva de care, se presupune, că nu te-ai plictisi și ceva ce ai putea practica la infinit, și care ți-ar și aduce satisfacția sufletească necesară pentru a înainta cu capul sus și cu zâmbetul până la urechi.

Ce am povestit mai sus, însă, ar putea fi privit de o bună parte a populației ca un ideal greu de înfăptuit, greu de palpat. Poate pentru că unii nu au nicio pasiune, poate că unii vor să aibă acea siguranță financiară și pe prea puțini îi interesează dacă obțin vreo emoție, vreun triumf interior în urma acesteia sau nu. Parcă și trăirile s-au industrializat.

Nici pe departe! Încă se mai pot realiza lucruri de suflet, de minți care, mai degrabă, preferă să acționeze ei înșiși, decât să se lase acționați ca niște păpuși la teatru.

Cum nu aș vrea să o mai lungesc cu introducerea, cei mai puțini dintre voi, dragi cititori, știți că pe lângă dragostea mea pentru lectură, tehnica reutilizării este a doua mea mare pasiune, și nu neapărat pentru că am absolvit o facultate în domeniul energiilor regenerabile, ci pentru că întotdeauna mi-am dorit să pot salva ceva. Chiar și un bec.

Așadar, în urma provocării celor de la Provident: “Ce pasiune ai transforma într-un business, dacă ai avea 10.000 de lei?” m-am auzit rostind un răspuns parcă instinctiv: “Aș reautiliza”. Cu certitudine, aș reutiliza!

Și cum am avut întotdeauna o slăbiciune pentru becurile care se aruncă după ce își pierd lumina, te mai și miri pe unde, aș putea face primii pași în propriul business începând prin reutilizarea becurilor incandescente. Nu am nevoie decât de becurile care se aruncă oricum (și care pot fi chiar periculoase dacă nu se aruncă într-un loc de colectare selectivă), de creativitate cât cuprinde și de un loc potrivit, unde mai apoi le-aș putea expune publicului larg, un spațiu din care cărțile să nu lipsească și nici aburii de ceai/cafea.

becuri reutilizate
Surse obiecte din imagine: 1, 2, 3

Cum ar suna: Cafeneaua “B.E.C”, acronimul putându-se prelungi astfel: Bea Ecologic Ceai? Asta aș face dacă aș avea suma necesară pentru a putea investi.

Îmaginează-te că treci pragul Cafenelei B.E.C: lângă peretele din dreapta rafturi din lăzi de lemn, pe care sunt ordonate atipic cărți vechi și noi, deasupra cărora domnește aerul de anticariat și de carte proaspăt ieșită de sub tipar, amestecat îmbătător cu mirosul tare al boabelor de cafea, proaspăt măcinate. Pe peretele din stânga, cel cu ferestrele, sunt montate rafturi scurte, pe care stau maiestoase becurile reutilizate. În spate este situat spațiul de lucru. Văd totul într-o simbioză perfectă: cărți, reutilizare, ceai/cafea, culori calde (tonuri deschise de vernil, gri, crem și mult alb). Totul arată “bec” (așa îi place tatălui meu să spună), adică perfect organizat!

Cum aș face ca această idee să meargă?

Etapele pot fi mult mai complexe și pot include și alte subetape; mai jos însă am enumerat un prim început de plan. Cam așa:

1. Găsirea locului de închiriat și amenajarea spațiului de colectare a becurilor (afară sau înăuntru, în funcție de spațiu). Se pot amenaja și alte centre de colectare, de exemplu lângă magazinele principale.

2. Renovare, organizare, asamblare, amenajare, decorațiuni interioare. Îmi imaginez un colț din cafenea (cămara de lucru) care să fie rezervat doar pentru reutilizarea becurilor. Acestea vor decora cafeneaua, dar vor putea fi şi vândute aici (poate fi realizat, de exemplu, un catalog separat de prezentare) sau la târguri cu obiecte handmade.

3. Conceperea meniului și a altor produse publicitare (flyere, afișe, etc), precum şi realizarea paginii web. Ideal ar fi ca toate acestea să fie realizate pe perioada renovării.

4. Mai apoi, ideal ar fi ca toate băuturile să fie servite în becuri reutilizate. Oare e posibil?!

5. Inaugurarea cafenelei cu o seară de muzică live. Ulterior, aici se vor aloca seri diferite pentru teatru, literatură și muzică live. Dar înainte de toate, se vor organiza cursuri pe tema reutilizării, pentru cei mici, dar și pentru cei mari (de exemplu: petrecerea timpului în familie prin intermediul reutilizării).

Se pot face atât de multe lucruri din becurile arse: de la vaze de flori, recipiente de depozitare (a bomboanelor, a ingredientelor, a clămițelor, etc), globuri pentru pomul de Crăciun, fețe haioase de Helloween, ghiveche pentru plante, candele, candelabre, clepsidre, până la adevărate piese de artă! Iată câteva idei de reutilizare:

diybazaar-becuri-reciclate-3-vert
Surse imagini: 1, 2, 3
ssd
Sursă imagine: Pinterest

Nu-i așa că sunt geniale?

Acestea fiind spuse, poate cândva mă voi putea bucura de un ceai sorbit dintr-o ceașcă ce aduce a bec reutilizat parcă, într-o cafenea atipică și pe o vreme ploioasă ca cea de acum, gândindu-mă că lumina incandescentă pâlpâie încă.

Iar voi, dragi cititori, ce ați face cu această sumă? În ce ați investi?

Și nu uitați să reutilizați!

Oamenii pot fi fericiți

Fericirea este cel mai “poftit” sentiment, aș putea spune, dar este și cea mai efemeră stare; nici nu am cuprins-o bine în mâini, că a și pălit, că s-a și evaporat, lăsând în urmă un fel de beatitudine nostalgică, un fel de liniște sonoră și un zâmbet întâmplător – o arcuire a buzelor care persistă cât lumina soarelui pe retină, când îl privești la amiază pentru un timp, ca mai apoi să privești în gol şi să ți se pară totul alb, luminos.

Eu cred că fericirea nu vine în urma unui eform hiperbolic, oricât de exagerat ar părea ce spun. Cred cu tărie însă că ea, fericirea, stă cel mai bine ascunsă în simplitate, și nu în abuz de zel. Și mai cred că fericirea nu are termen de expirare și nici limită de vârstă.  Cert este că atunci când vezi un om fericit, nu ai cum să nu te molipsești și tu. Poate că fericirea e cel mai contagios sentiment, un fel de căscat al spiritului.

Așadar, în copilărie, ea a apărut ca un fenomen ludic, ca o gângureală pe fundalul unei conversații serioase. Prin urmare, fericirea are chipul casei părintești și a baloanelor de săpun. Poate de abia acum, adulți fiind, realizăm că atunci am fost cei mai fericiți sau puteam fi cei mai fericiți, deoarece ea, fericirea, acest personaj misterios al zilelor noastre, nu se ferea să se lase prinsă într-un joc simplu de-a “V-ați ascunselea” de mâini mici și firave.

20160410_151515

Un copil fericit nu are nevoie decât de un băț sau de un petic de pământ udat de ploaie, eventual și de o baltă apăruntă în mijlocul drumului după furtună. Un copil fericit nu are nevoie decât de niște cretă și de un colț asfaltat. Un copil fericit poate că nu are nevoie de nimic, el poate privi doar cerul, tolănit în iarbă, curând se va ivi un elefant grăsuț sau un “unicorn fără urechi”.

Un copil fericit este cel care are părinții sănătoși și cel care are toată familia acasă. (Bogdan, 10 ani)

Apoi, fericirea a venit cu tinerețea într-o adunătură de sentimente, din care copilul nu a mai înțeles cum, și de ce, și unde, și astfel ea, fericirea, nu a mai apărut de la sine, ci s-a lăsat surprinsă, ca un fel de sărut furat sau ca o îmbrățișare pe neașteptate.

Ea apare cel mai des în imaginile spontane, din spatele căreia s-ar putea auzi vocea unui amic glumeț: “Heiii, amice, privește-l pe Emil, tocmai ce îl imită pe Scrat din Ice Age, cu a sa alună!”

happy people

Un tânăr fericit este acela care conștientizează că tinerețea nu e veșnică. (Cristina, 25 ani)

Mai târziu, la maturitate, deși fericirea apare mai rar, tot mai rar — “Viața de adult e grea, dom’le! De unde atâta fericire?!” —, nu prea are loc de griji, de rutina zilnică, de rate, de gânduri deșarte, totuși, ea se ivește pe neașteptate când telefonul sună, iar vocea groasă a copilului devenit adult la rându-i anunță un: “Vin mâine acasă, mamă!” Acum fericirea nu analizează, nu cercetează, nu se fandosește, se mulțumește doar cu ceea ce are.

Un adult fericit “poate fi acela care a ajuns la înțelepciunea de a înțelege sensul vieții. De fapt, este o noțiune incunatificabilă; câți oameni, atâtea fericiri.” (Nicolae, 52 ani)

happy people
Elena & Nicolae

Un adult fericit este cel care este mulțumit cu ceea ce are. Nu putem întotdeauna avea tot ceea ce visăm sau ce ne dorim, de aceea trebuie să fim mulțumiți cu ceea ce avem. (Bettina, 45 ani)

Iar fericirea la bătrânețe se identifică cu fiecare zi și apare ca un chip luminos din spatele porților ruginite sub forma unui vis, din care tinerețea fără bătrânețe nu se trezește pentru a se uita în calendar, ci printr-un fel de înțelepciune și o dragoste de viață neînțelese, zâmbește ca un chiulangiu notoriu, pentru a-și spune: “Sunt fericit, da’ fericit fericit!”

Un bătrân fericit este cel care privește trecutul cu seninătate și trăiește prezentul ca și cum viața ar lua-o iar de la capăt. (Matilda, 75 ani)

Cred că fiecare dintre cei care au răspuns la întrebarea: Când este un copil/tânăr/adult/bătrân fericit? au trecut cuvântul “FERICIRE” prin filtrul propriu de experiențe și trăiri. După cele relatate anterior realizez că fericirea nu este ceva la care tindem, ci ceva ce deținem deja.

Iar voi, dragi cititori, dacă dețineți o imagine în care fericirea apare ca într-o oglindă, vă invit să o înregistrați în concursul de pe pagina Komunomo.

Ce puteți câștiga?

Premiile sunt următoarele: “vouchere F64 în valoare de: Premiul I – 1000 euro, premiul II – 700 euro si premiul III – 300 euro, dar și produse F64 pentru cei care votează pozele înscrise în concurs.”

Mai multe detalii despre concurs găsești aici. Grăbiți-vă!

Mult succes!

Strada Ficțiunii

M-am trezit devreme azi, chiar dacă e week-end, trebuia să merg, nu îmi puteam refula bucuria ce mă împingea pe Strada Ficțiunii, o străduță aparent banală, ce duce infinit spre cunoaştere, mulți nu prea îşi tocesc tălpile pe acest drum pietruit, din neinteres pentru sine sau poate din disperare. Cine ştie ce o fi împăiat în mintea atâtor oameni?! Alți oameni cu siguranță nu!

wpid-wp-1440339382715.jpg

Dar ca să nu mă abat de la relatarea zilei de azi, continui prin a vă spune că Tolstoi este la fel de bătrân, la fel de supus, atât față de familia numeroasă, cât şi față de presa sâcâitoare a vremii.

Dostoievski m-a surprins din nou cu acelaşi discurs despre speranță, de fiecare dată cu o tentă diferită de inefabil; mi-a trezit de această dată un zâmbet alterat, care s-a transformat în amărăciune de-a dreptul, când l-am zărit mai jos, deschizând o fereastră schârțâindă, pe Khaled Hosseini. Mare mi-a fost mirarea când mi-a strigat: „Nu e totul pierdut!”, parcă citindu-mi gândurile. I-am zâmbit şi am mers mai departe. Şi cum nu am vrut să plec cu mâhnire de acolo, mi-am zis că nu mi-ar face rău o vizită la al nostru, Eugen Cadaru, care sigur mă va revitaliza cu vreo poveste magică. Şi aşa a şi fost!

Ce mai e nou, cine a vrut neapărat să se mute pe Str. Ficțiunii, la nr. 10, este Juan José Milás, pe care l-am cunoscut recent, om cumsecade şi la locul lui, doar că nu prea știe ce vrea sau cine este, după cum puteți vedea şi aici. Prea multe nu am vorbit cu dumnealui, atât mi-a mărturisit: „- Garsonierele pe Str. Ficțiunii sunt ieftine, no fue difícil llegar a la conclusión! Şi sunt pline de cărți!” Bun, mi-am zis! Poate mă mut şi eu aici în viitor! Cine ştie?!

Dar până atunci, m-am tot gândit cu cine aş vrea să schimb chiar şi un gând, şi ştiind că prietenii de la Editura All şi familia frumoasă de la Goodread.ro, aceștia fiind proprietarii imobilelor de pe Str. Ficțiunii de fapt, caută neîncetat chiriaşi, l-aş propune pe Dan Rhodes. Am auzit că este priceput în ale cuvântului, un romantic aparte, și mare mi-ar fi bucuria să îi citesc: „Anthropology” (2000) şi „Gold” (2007), traduse.

Dacă veți vrea şi voi o plimbare matinală pe Str. Ficțiunii, vă recomand să mergeți desculți! Adresa este foarte uşor de găsit!
Cu prietenie,
Cărți ce tind spre infinit