Dacă la scriitorii francezi întâlnim un stil mai dulceag, asociat cu metafora, cu voci melodioase, creatoare de emoții moi, flagelate (vezi recenzia cărții ″Mecanica inimii″), la scriitorii britanici contemporani, în schimb, atmosfera este una densă, scriitura este mai riguroasă în neobișnuit, dar nu arctică, ornamentată cu schimbări neașteptate de planuri, cu voci grave și personaje tipice, cumva contorsionate mintal. Mă asociez perfect cu ambele tipuri de scriere!
Aici, cititorul parcurge un drum cu lămuriri precise, un drum fără posibilitatea negației sau a ocolirii inevitabilului, avansând ca un turist ce pornește o călătorie din vârful unui munte stâncos și abrupt, ajungând la nivelul mării și răsuflând ușurat, ca și cum coborârea ar constitui, în general, un efort mai mare decât urcatul, până când acestuia totul îi devine clar (cumva așteptat și logic), năucitor, veridic.
″Casa somnului″ m-a momit ca pe un somnambul umblatul în somn, m-a uimit, m-a transfigurat. Simt că nu vreau să zic nimic mai mult despre această carte, simt că aș vrea să povestesc despre ea pe muțește, așa tăcând.
Vă spun doar cum am ajuns să mi-o achiziționez, astfel ↓:
Concluzie: Citiți-o!
Notițe: somnilocvie = obiceiul de a vorbi în somn, palimpsest = pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text, belicos = care are o atitudine războinică, bătăioasă, agresivă; amenințător, soporific = somnifer; care produce somn (explicații culese din dexonline.ro).
Detalii: Titlu original: The House of Sleep (1997), Traducerea din limba engleză: Radu Paraschivescu, Nr. de pagini: 360, Colecția: Top 10+, Disponibil la Editura Polirom (2001, 2015)
Descriere: ″The House of Sleep (Casa somnului, 1997) este romanul prin care Coe face pasul din categoria consacratilor in grupul select al maestrilor. In paginile lui palpita patru destine intrepatrunse si doua perioade care nu pot si nu vor sa se delimiteze. Ideea e incitanta, exploatarea ei – fara cusur. O universitate este transformata peste ani intr-o clinica pentru insomniaci ai carei pacienti sau medici sunt studentii de odinioara. Locul se numeste Ashdown. Are o mohoreala victoriana si respira un aer prin care plutesc umbrele castelului Elsinore, slujbasii din Chancery-ul lui Dickens si semnele de rau augur de pe linga Wuthering Heights. Intre zidurile sale traiesc, in trecut si in prezent deopotriva, Gregory Dudden, medicinistul riguros si vag dement care considera somnul o boala ce rontaie o treime din viata fiecaruia; narcoleptica Sarah Tudor, o fiinta fragila, dilematica, incapabila sa distinga intre vis si realitate; Robert Madison, prietenul sfisiat de iubiri nerostite si de drame identitare care-l trimit in cele din urma pe masa de operatie a unui chirurg specializat in schimbarile de sex; in fine, Terry Worth, cinefilul impatimit si insomniac care poate recunoaste orice actor in orice poza, fara a-si aminti in schimb de personalul medical cu care tocmai a stat de vorba. Asa arata cvartetul pe care isi sprijina Coe intreaga constructie.″ (Radu Paraschivescu)
″Privighetoarea″ m-a surprins completamente! Am pornit în această misiune relativ fără prea multe așteptări, (à propos, nu mă așteptam nicidecum să escaladez Pirineii), cumva speram să fie ceva excepțional, pentru a putea citi cu rapiditate cele aproape 500 de pagini, dar chiar la asta nu m-am așteptat: o poveste ce surprinde întâmplări din anii celui de-al doilea război mondial (august 1939 – august 1944), mai precis, ni se relatează întâmplări când extrem de dureroase, când umbrite de amintiri fericite, din viața a două surori, din timpul ocupației germane în Franța.
Acțiunea trece succesiv prin ochii celor două personaje principale, Vianne și Isabelle, relația pe care o au pe parcursul lecturii trecând prin multe dificultăți, constituind totodată și punctul în jurul căruia se conturează desfășurarea acțiunii. Dacă sora cea mare, Vianne, întruchipează un personaj temperat și fricos în primă instanță, Isabelle, conduce acțiunea pe culmi captivante și pline de pericole, tocmai din pricina faptului că mereu a fost o ″rebelă″, opunându-se în permanență celor care voiam să-i îngrădească felul de a fi, preferând să dea dovadă de curaj, în situații în care și cei mai curajoși ar fi preferat să tacă.
Așadar, personajele sunt conturate cu migală, autoarea americană dăruind prin complexitatea personajelor sale, emoții extrem de puternice și de autentice, iubirea răzbind și de această dată.
Cartea în sine, deși voluminoasă, este extrem de citibilă, atât prin faptul că subiectul te împresoară (mulțumită Editurii Litera m-am atașat de această carte (Mulțumesc mare!), pentru că, dacă aș fi fost lăsată să aleg anumite titluri, printre care să fie și acesta, cu siguranță aș fi fugit de lecturi ce includ următoarele cuvinte: război, lagăre de concentrare, suferința evreilor, nedreptate cruntă, etc, pentru că nu pot digera astfel de subiecte, care pentru mine încă țin de domeniul SF, cumva încă mai sper să nu se fi întâmplat vreodată), cât și prin faptul că acțiunea se desfășoară extrem de antrenant, nepunându-se accent pe descriere (descrierile sunt scurte și la obiect; vreau să spun că sunt prezente acolo unde trebuie, deci nu se aglomerează pagini întregi cu detalii cât de mici, precum se întâmplă în ″Crimă și pedeapsă″, spre exemplu), ci, mai degrabă, pe acțiune, pe relatarea concisă a faptelor, ceea ce mi-a plăcut extrem de util în acest caz, motiv prin care vă recomand să nu vă speriați de numărul mare de pagini.
„Mi-a plăcut nespus Privighetoarea de Kristin Hannah, o scriitoare americană deosebit de talentată; personaje bine conturate, intrigă excepțională, emoții extraordinare, cine își poate dori mai mult de la un roman?“ – Isabel Allende
Concluzie:Kristin Hannah a reușit să mă surpindă printr-o lectură ce are toate condimentele necesare pentru a o putea percepe ca pe o carte reușită, picantă cât trebuie (pe ici colo, mai spre final, poate puțin cam mult pentru papilele mele gustativo-livrești), dulceago-acrișoară cât să nu ne oprim din motive de sațietate. M-a lăsat cu impresia că aș mai fi vrut să citesc!
Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:
″Ce mai era dragostea când o puneai lângă război?″
″Realiză că peisajul sufletului unei femei se poate schimba la fel de rapid precum o lume în război.
Detalii: Titlu original: The Nightingale (2015), Traducerea din limba engleză: Ruxandra Târcă și Gabriel Tudor, Nr. de pagini: 476, Colecția: Blue Moon, Disponibil la Editura Litera (noiembrie 2016)
Descriere: ″Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia rămas-bun de la soțul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța… și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Când un căpitan neamț își stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul.
Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândește după fiecare colț, tot mai amenințător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață. Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întâlnește pe Gaëtan, un partizan care crede că Franța poate lupta cu naziștii, și se îndrăgostește nebunește de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă, și, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.″ (sursă)
Înainte de toate, mulțumesc mare pentru carte, Editurii Litera!
″Roşcovanul″ nu este pentru oricine, acest personaj nu poate fi, cu certitudine, pe placul tuturor. Recunosc, Sebastian Dangerfield nu a rezonat cu constituția minții mele în foarte multe momente, tocmai pentru că nu suport lenea și nici cinismul, și nici zilele care se târăsc de azi pe mâine, un ieri care cere bani cu împrumut de la un azi care se chinuie și el să trăiască, cam acest gust mi-ar rămas în urma acestei lecturi.
Sunt convinsă că acest personaj răsunător de atipic, își va găsi cititori care să-l îndrăgească imediat ce comite o inadvertență (sau, mai degrabă, şi-a găsit deja), încă de la primele pagini, pentru că acțiunea începe brusc, fără prea multe menajamente; am simțit cumva că am ratat ceva ce s-a întâmplat înainte ca eu să încep lectura, m-am simțit ca și cum aș fi întârziat la film și nu aş fi văzut începutul. Este ciudat ce zic, dar aşa am simțit!
Mie nu mi-a plăcut acest personaj tocmai pentru că el, prin purtarea sa obișnuită, naturală, sfidează morala și bunul simț. Tocmai acest lucru îl diferențiază și îl poziționează pe un loc unic în literatură, și tocmai din acest motiv, unii dintre voi, cei care citiți astfel de lecturi sau care puteți accepta astfel de personaje, sunt convinsă că veți fi încântați de personalitatea personajului central, și dacă mai luăm în seamă și dialogurile cu prietenii acestuia sau circumstanțele ”murdare″ în care îl regăsim, probabil vă puteți închipui desfășurarea acțiunii.
Așadar, dacă vă atrage descrierea cărții de pe site-ul Editurii Litera, citiți-o imediat! Pe mine m-a scos din confortul meu literar, recunosc; J.P. Donleavy a creat un personaj captivant însă, pe care ajungi să nu îl suporți de la primul schimb de replici, pe de o parte, iar pe de altă parte, care te și farmecă prin indiferența sa desăvârșită. Nu aș dori să mai citesc o carte asemănătoare, tocmai pentru că nu mi-a trezit nicio emoție, neîncadrându-se în tiparul meu de lectură.
Descriere: ″Iresponsabil, nespălat, fermecător şi fără un ban în buzunar, Sebastian Dangerfield, student la Drept la Colegiul Trinity, irlandez american cu accent englezesc, naufragiat în Dublin şi visând la dolari şi femei uşoare, veşnic client al caselor de amanet, cutreieră puburile, murmurând ispite amăgitoare la urechea oricărei fete dispuse să-l asculte, într-o căutare delirantă a libertăţii, bogăţiei şi recunoaşterii care simte că i se cuvin. Liric şi licenţios, convingător, mişcător şi extrem de amuzant, Roşcovanul este o carte de un geniu comic autentic.″ (sursă)
Concluzie: Sunt absolut sigură că ″Roșcovanul″ și-a găsit, de-a lungul timpului, cititori care să rezoneze cu farmecul său, și nu va înceta niciodată să-i ademenească pe cei care caută să se lase încântați de astfel de lecturi, cu personaje autentice, situate mai puțin în sfera eticii; pe mine, din fericire, sau din păcate, nu m-a găsit acasă.
E atât de plină de dulceață ″Mecanica inimii″, încât îți vine să te lingi pe degete, după ce o lași din mâini! Și nu este o carte din cremă de zahăr ars, să știți!
În primul rând, mulțumesc mare, Green mama, pentru această carte-metaforă; am citit-o atât de lent, încât am crezut că o să dureze o viață întreagă până ce voi răsfoi ultima filă (nu m-aș fi supărat, zău!). Nu am vrut să mă grăbesc, ci am vrut să o degust încet, să adulmec fiecare descriere, apoi să mestec fără grabă multitutinea metaforelor, dar fără rezultat, însă, pentru că nu ai cum să ajungi la saturație, pe cât ai citit, pe-atât ai vrea să mai citești.
Cei care îmi citiți de ceva timp articolele, știți, probabil, cu ce tip de lectură mă potrivesc, dacă nu, mai precizez încă o dată cam pe ce tărâmuri se întinde zona mea de confort: suspans + lirism ⁄ realism magic ⁄ povestiri fantastice ⁄ romane istorice ⁄ romane autobiografice, pe scurt: orice lectură te poate lăsa cu suflarea tăiată, dar care îți și solicită conexiunile neuronale, și ca să fie totul ideal, mai conține și un strop de lirism, ca să nu fie totul prea ingineresc sau prea tehnic, ci să te cotească, pe ici-acolo, înspre universuri magice, unde imaginața ta se poate desfăta în voie.
De ce am preferat să adaug și paragraful anterior? Este simplu! Mathias Malzieu este acel tip de scriitor, care reușește, cu măiestrie și cu un simț al semanticii extrem de bine implantat în sine, să îmbrace povestea unui copil a cărui inimă poate funcționa normal doar prin intermediul unui ceasornic, cu atâtea metafore și asocieri inedite de cuvinte, încât simți fluturi, la propriu, în stomac. Pe cât de mult se îndrăgostește personajul principal, Jake, de micuța lui cântăreață și pe cât de mult își dorește dragostea ei, pe atât de mult ne atașăm și noi de lumea închipuită de autorul francez.
Călătoria lui Jake m-a surprins și m-a durut în același timp, m-a împins, cumva, spre trecutul care, inevitabil, crește aberant în spatele nostru (Omnia mea mecum porto!), și din care putem sustrage doar un sfert, sau poate mai puțin, din ceea ce am trăit cu adevărat. Eii, cred că asta putem sustrage din această poveste de dragoste adolescentină: să ne lăsăm călăuziți neîncetat de ceasornic (poate doar astfel putem trăi cu adevărat)!
Ceea ce mă încântă și mai mult, este faptul că ″Mecanica inimii″ a fost ecranizată în 2014, dar mai multe detalii găsiți pe pagina oficială a animației, Jack et la Mécanique du Coeur. Eu mi-am propus să o vizualizez chiar azi, cu ocazia aniversării unui om drag mie, de care îmi este extrem de dor.
Trailer:
Descriere:
″Dacă v-a plăcut ″Micul prinț″, gustați și din ″Mecanica inimii″, o carte ca o inimioară de turtă dulce pentru copii mari. Alegorie luxuriantă creată din vise, imagini, sclipiri, întuneric și fantasme, însuflețită de un cântăreț-autor-compozitor unic. O carte muzicală prin poezia trăirilor, despre un băiat cu un ceasornic în loc de inimă și dragostea lui pentru micuța cântăreață andaluză.″ (sursă)
Concluzie: Dacă vreți să vă rupeți de toată imperfecțiunea lumii și vreți să vă bată tictac-ul pe frecvențe din domeniul metaforic, pune-ți mâna și citiți această carte. Pe mine m-a rupt completamente de realitate, am trăit parcă un vis citind-o. De cum am terminat-o de lecturat, am și luat de pe rafturile bibliotecii continuarea ei metaforică: ″Cel mai mic sărut pomenit vreodată″.
Cuvinte cu miros iernatec de infinit:
″Tu ești copacul meu și ai dat în floare. În seara asta o să închidem lumina și o să-și potrivesc pe muguri o pereche de ochelari. Cu vârfurile ramurilor o să brăzdezi bolta cerească și o să-ți scuturi trunchiul nevăzut pe care se reazămă luna. Alte vise o să ni se cearnă la picioare ca fulgii moi de zăpadă. O să-ți înfigi adânc în pământ rădăcinile în formă de tocuri ascuțite. Lasă-mă să urc în inima ta de bambus, vreau să adorm lângă tine.″ (pag.98)
″Întotdeauna, în vorbele oamenilor mari biruie urâțenia.″ (pag.39)
Detalii:
Titlu original: La mécanique du coeur (2007)
Traducerea din limba franceză: Mihaela Toma Udriște
″Trois″ este a treia carte pe care o citesc de Julian Barnes (după ″Puls″ și ″Sentimentul unui sfârșit″, cel mai mult surâzându-mi cea de-a treia carte pomenită), “Trois” plasându-se pe aceeași poziție, într-un clasament fictiv, cu prima carte citită, și anume ″Puls″, și dacă una m-a amuzat și m-a durut, cealaltă m-a îmbibat în nostalgie sau tristețe, într-o proporție considerabilă. Mai am în bibliotecă, de curând achiziționată, ″Niveluri de viață″, de care iarăși sunt extrem de curioasă. Nu cred că v-aș surprinde dacă spun că voi continua demersul de a-mi achiziționa cărți de acest autor; consider realmente că Julian Barnes stăpânește, într-un mod remarcabil, multe viziuni ficționale, care se vor a fi descoperite neapărat.
″Trois″ poate că nu surprinde prin excentricitatea poveștii în sine, pentru că un triunghi amoros nu este ceva tocmai nemaiîntâlnit în vremurile actuale, ba din contră, multe se ascund în spatele ferestrelor acoperite și a măștilor puse, ci, mai degrabă, prin structura cărții, sub formă de dialog direct, neîntrerupt, chiar prea direct și răspicat la un moment dat, cititorul situându-se pe alocuri pe picior de fugă (el, cititorul, cu ce este vinovat?).
Da, consider că felul în care este construit ″tehnic″ romanul surprinde într-un mod plăcut, cititorul fiind mai mult decât implicat, pentru că întrebările sau confesiunile nu denotă nicidecum indiferență sau absență, ci un fel de vigoare stilistică. M-am simțit prinsă în toată această iubire modernă și am empatizat pe rând cu fiecare personaj, în timp ce îmi erau expuse subtilități sau dedesupturi din viața fiecăruia.
L-am înțeles pe Stuart, naivul, mi-a ridicat semne de întrebare și de exclamare sinceritatea lui Gillian și m-a amuzat și m-a contrariat exuberanța lui Oliver. Pe scurt, cam asta a fost.
Prin urmare, nu pot spune că am avut un singur personaj favorit, și cred că acest lucru se datorează faptului că fiecare are drepturi depline asupra povestitului în sine, fiecare își expune punctul de vedere, povestea continuându-se astfel prin înlănțuirea vocilor personajelor.
″O femeie, doi bărbați. Trei oameni și trei povești despre iubire, despre forța, farmecul și meschinăriile ei. Un roman despre omul de azi, prejudecățile și slăbiciunile lui. O carte în care umorul, ironia și scepticismul funcționează spectaculos împreună.″ (sursă)
O altă părere mai puteți citi pe pagina: lorellei.com, iar Raisa Beicu, o adevărată iubitoare de cărți scrise de Julian Barnes, a făcut un Top 3, cele mai interesante cărți citite de ea, din biblioteca autorului. (À propos, acum sunt și mai curioasă de ″Niveluri de viață″!)
Concluzie: Cum volumul de față nu abordează un subiect desuet, ne putem împiedica deci, și de previzibilul întâmplărilor sau al finalului, ceea ce nu imprimă lecturii în sine dezinteres sau moleșeală, ba din contră. Cert este că felul de a povesti a lui Julian Barnes este unul extrem de acaparant, unul care molipsește. Eu îmi doresc să citesc tot mai multe volume scrise de acest autor, simt că nu am citit nici măcar o parte din complexitatea sa. À propos, povestea din ″Trois″ este continuată în volumul ″Iubire etc.″, la zece ani diferență, continuare, de care sunt extrem de curioasă. Vă recomand cu mare drag și volumul de față!
Cuvinte cu miros iernatec de infinit:
″Dacă îți amintești prea bine trecutul, începi să învinovățești prezentul pentru el.″
″Așa-i că viața e presărată cu contradicții fermecătoare?″
″L′amour plaît plus que le mariage pour la raison que les romans sont plus amusants que l′histoire. (Iubirea ne face mai multă plăcere decât căsătoria, la fel cum romanele sunt mai distractive decât istoria.)″
″Două țigări într-o scrumieră ⁄ Iubirea și o cafetieră ⁄ Și-un străin…″
Diana (Illusion′s Street) nu mă uită niciodată când vine vorba de vreo leapșă, în care este integrat, bineînțeles, și cuvântul ″carte″ (prilej cu care țin să-i și mulțumesc pentru faptul că își amintește mereu de mine); de aceea răspund cu mare bucurie și la provocarea aceasta, atât pentru faptul că blogul Dianei îmi este tare drag, cât și pentru faptul că, astfel, vă voi putea face cunoscute detalii din viața mea de cititor, deși am declarat deja că nu îmi place să vorbesc despre mine (ok, nu este chiar despre mine, ci, mai degrabă, despre pasiunea mea). Așadar, să purcedem:
Când faci o pauza de la citit, folosești un semn de carte sau îndoi un colț al paginii?
Am un semn de carte drag, primit de la Rodica, omul meu valoros, pe care îl iau cu mine, de fiecare dată când iau o carte nouă în mâini. Dar înainte de acest semn, foloseam semne de cărți care-mai-de-care, diverse chestii potrivite a întruchipa un semn de carte, ce îmi cădeau în mâini în timpul lecturii: de la facturi proaspăt scoase din cutia poștală sau bonuri de casă, la agrafe de păr sau bentițe.
Ai primit în ultima vreme o carte? Care a fost aceasta?
Daa, iubesc să primesc cărți! Ultimele cărți pe care le-am primit au fost de la Editura Litera: ″Cei care merită să moară″ – Peter Swanson, căreia i-am și făcut recenzia, ″Privighetoarea″ – Kristin Hannah, pe care o citesc chiar în această perioadă, pe lângă ″Mecanica inimii″, una din cărțile primite de la Alina, ″Roșcovanul″- J.P. Donleavy, carte despre care voi vorbi cât de curând, și alte două noutăți editoriale, pe care abia aștept să le descopăr, și de la Green Mama (cadou întârziat de Crăciun, care mă emoționează și acum): ″Parfumul″ – Patrick Süskind, ″Mecania inimii″ și ″Cel mai mic sărut pomenin vreodată″ – Mathias Malzieu. A big thank you!
Citești în baie?
Nu citesc în baie, citesc în bucătărie (nu când gătesc), însă!
Te-ai gândit vreodată să scrii o carte? Dacă da, despre ce?
Cred că mi-a trecut o astfel de idee prin minte. Despre ce? Hm!
Care este cartea ta preferată?
Răspunsesem la această întrebare săptămâna trecută, în cadrul unui concurs organizat de Radio #GoldFM, concurs la care am răspuns așa:
″Este greu pentru un cititor înrăit să vorbească despre o singură carte preferată. La un moment dat, prin liceu, „Crimă și pedeapsă” mi-a fost tot timpul pe buze, apoi, în facultate, devoram la propriu piesele de teatru ale lui Matei Vişniec, iar de când cu blogul (Cărți ce tind spre infinit) am descoperit că și realismul magic sau romanele autobiografice pot ocupa titlul de carte preferată. Așadar, acum aș putea declara ca fiind cartea-mi favotită: ″Suntem deja uitarea ce vom fi ″- Héctor Abad Faciolince, cea care și ocupa locul I în topul de sfârșit de an, tocmai pentru că m-a cutremurat la fel cum o făcuse cândva Dostoievski. Și știu ca mai sunt atâtea cărți favorite care mă așteaptă!″
Îți place să recitești cărți?
Îmi place, când și când, să îmi reîmprospătez viziunea despre lume, cu piesele clasice de teatru ale lui Matei Vișniec. În afară de acestea, cred că voi reciti cândva ″Crimă și pedeapsă″, pentru că sunt tare curioasă dacă mă va mai zgudui la fel ca la prima citire.
Ce părere ai despre o întâlnire cu autorii cărților pe care le apreciezi și ce le-ai spune?
Nu cred că aș putea răspunde vreodată exact la o astfel de întrebare, cred doar că în primă instanță aș asculta autorul respectiv (cu siguranță, va avea mai multe de povestit decât mine), apoi cred că dialogul ar curge lin și degajat. Definitiv, mi-ar umple existența de bucurie o conversație cu Matei Vișniec (poate scotocim împreună prin neant după absurd).
Îți place să vorbești despre ceea ce citești și cu cine?
Normal că îmi place să vorbesc despre ce citesc / ce-am mai citit / ce voi citi! De alminteri, cum ar fi putut prinde viață acest blog, dacă nu mi-ar fi plăcut să vă vorbesc despre cărți?! Aaa, și nu prea scapă nimeni fără recomandări de carte ;)!
Care sunt lucrurile care te determină să alegi o carte anume?
În perioada liceului și a facultății mergeam efectiv în bibliotecă și scotoceam după cărți, și deși eram întotdeauna în căutare de nou, nu reușeam niciodată să plec acasă cu altceva în afară de Paler, Stănescu, Cioran, Blaga, Dostoievski, Hesse, ș.a.m.d, uneori se întâmpla chiar să pierd vreme bune printre rafturi și să mă decid, totuși, la o carte pe care o mai împrumutasem deja. Acum îmi aleg cărțile în funcție de cu totul alte criterii; simt că vremea clasicilor mi-a trecut, iar de când cu blogul, mă pândește mereu dorința de noutăți editoriale sau cărți mai puțin cunoscute, dar care merită din plin atenția cititorului. Acum merg foarte mult pe recomandări și pe instinct!
Care crezi că este o lectură „obligatorie”, o carte pe care toată lumea trebuie să o citească?
″Crimă și pedeapsă″, cu doar și fără poate.
Care este locul tău preferat pentru lectură?
Îmi place să citesc pe orice canapea, cu condiția să fie doldora de perne.
Când citești, asculți muzică sau preferi liniștea?
Definitely, prefer liniștea.
Ai citit cărți în format electronic?
Sincer, nu. Și nici nu cred că mi-ar plăcea. Prefer mirosul de hârtie.
Citești numai cărți cumpărate sau citești și cărți împrumutate?
Orice este numit ″carte″; dacă mai are alături și adjectivul ″genială″, da, sunt acolo prezentă.
Fă un top al celor mai bune 5 cărți/serii pe care le-ai citit vreodată.
În ultimele zile din an, am alcătuit primul meu top de sfârșit de an, care conține cele mai interesante lecturi ale lui 2016, puteți arunca o privire acolo, dacă vreți să vedeți mai multe detalii, dar dacă ar fi să fac un top cu cele mai bune cărți citite până acum, el ar arăta astfel:
″Crimă si pedeapsă″ – Feodor M. Dostoievski
″800 de leghe pe Amazon″ & ″20.000 de leghe sub mări″ – Jules Verne
″Siddhartha″ – Hermann Hesse
″Pe culmile disperării″ – Emil Cioran
″Suntem deja uitarea ce vom fi″ – Héctor Abad Faciolince
La finalul acestui articol, îți mulțumesc, Diana, încă o dată pentru ″provocarte″, mi-a prins bine această introspecție. Numai bine!
„Cei care merită să moară” este a patra carte pe care o citesc din colecția Buzz Books, Editura Litera, după: ″Tot ce nu ți-am spus″ (care a ocupat poziția 6 în topul celor mai interesante cărți citite în 2016), ″Maestra″ și ″Privilegiații″ și pot spune acum, după oareșce experiență, că volumele ce alcătuiesc colecția îți prind prezentul, acum-ul, ca într-o menghină, ținându-te în față filei scrise, nedorind a o abandona până ce nu îi afli deznodământul (cel puțin, asta mi s-a întâmplat mie).
Am început să o răsfoiesc într-o seară, cu gândul de a-mi contura o idee despre autor și despre cartea în sine, dar m-am trezit că parcursesem deja o bucată considerabilă, într-un timp foarte scurt (pentru că se citesc și cu rapiditate volumele acestei colecții), urmând ca după-amiaza zilei următoare să mă găsească cu entuziasmul și/sau nostalgia sfârșitului lecturării. Poate că subiectul nu este unul nemaiîntâlnit, dar felul cum se desfășoară acțiunea, răsturnările de situație, atunci când tu deja ți-ai proiectat un anume tip de final, care se dovedește a fi unul totalmente eronat de fiecare dată când avansezi cu câte un capitol, cred că asta atrage, în fond, cititorul la lectură: surpriza filei următoare, succesiunea faptelor, pistele false, capcanele pe care autorul le pune atât personajelor sale, cât și cititorului.
De aceea, mi-a plăcut întotdeauna genul thriller, tocmai pentru că cititorul nu se simte nicicând plictisit, ci mai degrabă este însoțit de o încordare si o curiozitate necesare lecturii. Am simțit pe tot parcursul cărții o senzație de suficient, atât detaliile, cât și construcția suspansului, au consolidat o poveste închegată, liniară, scrisă cu măiestrie de Peter Swanson, scriitor american. Și în momentele când citeam, dar și acum, îmi trece prin minte următorul gând: cum ar arăta vizual toată această joacă de-a șoarecele și pisica. Dacă își va găsi regizorul potrivit, este posibil să iasă ceva bun din asta.
Descriere:
″Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-și unul altuia detalii foarte intime. Ted povestește despre căsnicia lui ratată și despre cum e convins că soția sa, Miranda, îl înșală. Se pare că au fost nepotriviți din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins cândva pasiunea, dar care a devenit acum un clișeu. Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirmă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei. Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pildă, o soție mincinoasă și infidelă – merită să moară…
La Boston, legătura perversă dintre conspiratori se adâncește pe măsură ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvăluit lui Ted: experiența în arta crimei, dobândită de timpuriu în viață. Brusc, cei doi se trezesc implicați într-un joc de-a șoarecele și pisica din care nu poate supraviețui decât unul… cu un detectiv isteț și foarte hotărât pe urmele lor.″ (sursă)
Concluzie: Dacă sunteți iubitori de genul thriller, atunci această carte ar putea să vă facă chiar mândri. Citiți-o neapărat! Eu am fost surprinsă de absolut tot: structură, fel de a scrie, personaje, nu încape îndoială că finalul a fost unul pe măsură (trebuie să mărturisesc că mă liniștisem nițel înainte de ultimul paragraf, dar…).
Cuvinte cu miros iernatec de infinit:
″Tata avea o vorbă: la fiecare sută de ani, doar oameni noi.″
Notițe: ″nas acvilin″, cărți: ″Iubire otrăvită″ – Josephine Hart, ″Casa strâmbă″ – Agatha Christie, limerick = poezioară de cinci versuri, umoristică, absursă, sau chiar ușor obscenă, cu schema rimelor aabba.
Recenzia acestei cărți îmi este restanță de anul trecut; nu am intenționat să scriu despre ea tocmai acum, dar am terminat-o în toiul sărbătorilor și nu puteam vorbi despre ″Prea multă fericire″ în peisajul Crăciunului, o sărbătoare a bucuriei, despre ceva ce îmbrățișează contrariul, și anume realitatea pură, amară, exact așa cum se prezintă ea în cruditatea ei absolută. Cum aș fi putut vorbi despre dramă în preajma Crăciunului? Am preferat să o las deoparte și să încep cât de curând o altă carte, care să-mi îndepărteze gustul amar lăsat de cartea de față. Astfel, am reușit să termin ″Trois″ – Julian Barnes, pe care am devorat-o printre mesele festive, despre aceasta voi vorbi, însă, în zilele ce urmează.
″Scriitoarea canadiană de proză scurtă Alice Munro (Alice Ann Laidlaw, 10 Iulie 1931) este câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2013. Numită „a master of the contemporary short story” în cadrul anunțului oficial, Munro este a 13-a femeie căreia i-a fost acordat acest premiu de la înființarea lui în 1901 și până în prezent și al doilea scriitor canadian (primul fiind Saul Bellow în 1976).″ (sursă)
Mă așteptam la altceva (probabil îmi imaginasem personaje ale căror drame să mă zguduie) după ce am citit descrierea oficială a cărții, dar Alice Munro m-a întâmpinat cu un tip de scriitură liniar, deslușit, aspru, extrem de realist, ca o furtună ce este normal să se desfășoare dacă pe cer sunt nori negri.
Într-adevăr, povestirile prezintă bucăți extrem de nefericite din viața personajelor, clar conturate, dar ceea ce surprinde în mod particular nu este intriga în sine, ci mai degrabă accentul pus pe efect, pe ceea ce se întâmplă după tragedie, intonația este a soarelui care împrăștie norii, respectiv ″defectele″ vieții. Acesta este motivul pentru care atmosfera nu este una sumbră și apăsătoare, ci cititorul parcurge cumva relaxat ceea ce se întâmplă în mod natural în această viață, revenirea la un ″ritm sinusal normal″, reclădirea punților distruse, regăsirea speranței sau măcar a normalității, toate acestea fac parte din cursul natural al vieții.
″Eroii celor zece povestiri îndură pierderi, șocuri, dezamăgiri, revelații neplăcute despre propriul caracter și totuși merg mai departe, pentru că acesta este sensul vieții. Undeva, prin întunericul în care înaintează, ei simt strălucirea intensă a fericirii, fie că este vorba despre fericirea trecută, despre cea care ar fi putut fi sau despre cea care îi așteaptă. Cu o voce narativă unică, Alice Munro se strecoară în labirintul întunecos al sufletului uman, dezvăluind secrete și încordări interioare indescifrabile din exterior.″ (sursă)
În spatele acțiunii și a personajelor, cred că asta particularizează, în fond, scrisul autoarei canadiene, se întrevede toată compasiunea de care este capabil un scriitor pentru caracterele cărora le dă viață și pe care le împovărează cu dificultăți, tocmai de aceea cititorul se destinde în fața filelor scrise, în ciuda celor descrise.
Concluzie: Dacă sunteți iubitori de volume cu povestiri (asemenea mie), vă recomand să citiți și volumul acesta pentru că este unul realmente diferit de orice ați citit până acum (cel puțin asta am simțit eu la sfârșitul lecturii).
De aceeași autoare, la Editura Litera au mai apărut: Dragă viață (2014), Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (2014) și Fugara (2014).
Cuvinte cu miros iernatec de infinit:
“În viață există câteva locuri sau poate doar un singur loc în care se întâmplă ceva anume, și apoi vin toate celelalte locuri, cele obișnuite.” (pag. 181)
“Neștiința ei trezea în el o plăcere care i se topea pe limbă ca o caramelă.” (pag. 194)
“Vreme îndelungată, trecutul se desprinde cu ușurință de tine și cade, și asta pare că vine de la sine, firesc. Scenele trecutului nu dispar, doar devin irelevante.” (pag. 208)
“— Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă, îi spusese prietena ei, Marie Mendelson. Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.” (pag. 279)
“Oricât de bine te-ai descurca atunci când ești sănătos, e de ajuns să fii puțin trist sau să simți apropierea unei răceli ca să te întorci la adăpostul limbii materne.” (pag. 291)
Notițe: piesa ″Un tramvai numit dorință″ (eroină: Blanche DuBois – ″Nu vă ridicați! Sunt doar în trecere pe-aici.″), cărți: ″Moara de pe Floss″ – George Eliot, ″Aripile porumbiței″ – Henry James, cuvinte: escapism (conform dexonline.ro: Tendință de a cultiva evadarea din realitatea vieții sociale, de a căuta refugiu în atemporabilitate).
Încă nu mi-am făcut niciun plan de lectură pentru anul acesta, dar mă gândeam că nu ar fi o idee rea să țin cont și de listele cu cele mai captivante cărți ale anului trecut, bineînțeles luând în seamă ceea ce îmi aduce mie bucuria lecturii, mai exact, ceea ce îmi place mie să citesc. Mi-am propus să fiu mai ″strictă″ în alegerile viitoarelor lecturi, îmi doresc să parcurg doar cărțile care mă așteaptă.
Răsfoiam ieri internetul în căutarea unor lecturi viitoare palpitante, cărți care mă vor lăsa cu răsuflarea tăiată, cărți ce mă vor surprinde mult mai mult decât tot ce am citit până acum (nu mă întrebați, vă rog, de unde dorința asta inexplicabilă de a citi ceva nemaiîntâlnit), și trecând de la un top la altul, am dat de lista cu cele mai dorite 100 de cărți ale lui 2016, întreprinsă de cei de la carturesti.ro, pagină pe care o urmăresc cu mare drag, pentru că de fiecare dată găsesc reduceri la ceea ce caut.
Mi-au atras atenția căteva titluri (spre exemplu: Oamenii fericiți citesc și beau cafea – Agnes Martin-Lugand, Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, etc); recunosc că nu m-a tentat niciodată ceee ce stârnește vâlvă sau ceea ce este extrem de mediatizat la un moment dat, dar nici nu pot să neg curiozitatea-mi care mocnește în fața anumitor concluzii. Așadar, dacă sunteți și voi curioși sau doar interesați de cele mai dorite cărți ale anului trecut, vă invit să accesați acest link, pentru a vă alege cărțile preferate, până pe 10 Ianuarie cu o reducere de 20% reducere.
Așadar, mai avem timp, încă puțin, să profităm de reduceri! Lectură plăcută!
Mă așesazem zilele trecute în fața rafturilor cu cărți, ca să le aud pe toate cum se tocmesc, unele au fost mai umile, unele modeste într-un mod desăvârșit, unele au tunat sus și tare că ele sunt cele mai bune, unele au încercat să îmi atragă atenția cu vreun citat care mi s-a cuibărit în suflet, toate s-au dat de-a dura, numai ca să ocupe locul fruntaș în clasament, o singură carte a stat însă deoparte, tăcută, timidă, împăcată, aceea care s-a lipit de mine de cum i-am citit titlul, cea care m-a impresionat până la plâns.
Fiecare carte m-a îmbogățit și m-a făcut să conștientizez a mia oară faptul că sunt realmente norocoasă că m-am ″îmbolnăvit″ cândva, demult, de această pasiune minunată, lectura. A venit așadar și timpul să tragem linie și să adunăm. Nu sunt nostalgică, sunt doar extrem de emoționată în fața primului meu total de sfârșit de an.
Probabil vă întrebați ce număr de cărți citite am atins anul acesta; nu este o cantitate de care să fiu totalmente mulțumită, dar sunt împăcată, pentru că am citit atâta cât mi-a permis timpul liber, mai mult în mijloace de transport public, dar am reușit printre picături să citesc în jur de 30 de cărți, cărora am reușit să le scriu și recenziile, lucru de care sunt bucuroasă. Așadar, în ordine descrescătoare, vă las mai departe titlurile cele mai interesante din anul 2016:
10. Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri –Julio Cortázar
″Povestirile lui Julio Cortázar mi-au dat un simțământ unic, m-au pus față în față cu lumea fantastică într-un fel foarte intim sau, mai degrabă, mi s-a părut că fantasticul îmi apare ca o peliculă transparentă de cuvinte, în care îmi pot afunda mâinile dacă doar mi le întind în față, așa de aproape am simțit imaginarul scriitorului argentinian. Povestirile sunt scurte și conduc suspansul cititorului pe o pantă nu foarte abruptă, până când acesta este înconjurat la final de hăuri, din care nu se mai poate sustrage nimeni și nimic, nici măcar cel care mânuiește cuvintele, parcă scriitorul se condamnă pe sine la un anumit tip de final.″ Citește mai multe în recenzie!
O altă carte în care am descoperit realismul magic, făcându-mă să mă îndrăgostesc iar și iar de acest tip de lectură, prima fiind ″A opta zi e-n fiecare noapte″, de care am amintit într-un paragraf ce urmează.
9. Ce ne spunem când nu ne vorbim – Chris Simion
″Multitudinea metaforelor, intensitatea trăirilor, coaja nedigerabilă a emoțiilor neîmpărtășite, desăvârșirea ființei prin credință, căutarea unui sens, toate acestea au creat o atmosferă aparent apăsătoare, m-am simțit pe alocuri parcă nelalocul meu, constant simți că mai rămâne o bucățică din tine pe care nu ai găsit-o încă. Cartea întreagă este o metaforă, o metaforă a iubirii și a existenței.″ Vezi mai multe detalii în recenzie!
8. Bambini di Praga – Bohumil Hrabal
″Doar ce am terminat de citit acest microroman surprinzător, “Bambini di Praga” (una din cele cinci cărți traduse la Editura Art din seria de autor), unul ca niciunul citit de mine până acum; nu am citit niciodată o carte cap-coadă, plină de comic de situație, fără să fiu cuprinsă de un plictis iremediabil și să fiu nevoită să o las din mâini, pentru o vreme sau, mai degrabă, pentru totdeauna. Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc să râd, dar nu râd la orice, râd la glume inedite să spunem, interesant ticluite. Buhomil Hrabal a reușit să mă îmbrățișeze printr-un comic de situație, întâmplat în cadre romantice (sub clar de lună, etc), tocmai ca să fie și mai ilogic, și mai delicios.″ Mai multe detalii puteți citi în recenzie!
Comicul de situație inedit m-a determinat, fără doar și poate, să includ această carte în această listă, pentru că am zâmbit lizibil pe sub mustăți și pentru că Buhomil Hrabal mi-a întins imaginația ca rufele pe sârmă. Voi mai citi, cu siguranță, de acest autot!
7. Cartea râsului și a uitării – Milan Kundera
″Milan Kundera, romancier și eseist de origine cehă, mi-a apărut ca o revelație, ca un fel de a scrie pe care de mult timp așteptam să îl descopăr, și pe care, cu siguranță, nu voi înceta să îl și exploatez. Este acel tip de autor care îl aduce pe cititor în odaia sa cea mai intimă, pentru a expune metafore întemeiate ori pe o prezumție clară, ori pe simțul vieții prea ascuțit, prea realist, prea impregnabil. Cititorul este invitat politicos pe fotoliul din colțul semiîntunecat al camerei, pe brațul căruia se află un trabuc neterminat, uitat, lângă aflându-se o lampă cu abajur și un teanc de cărți din timpuri mai grele.″ Citește mai departe recenzia!
6. Tot ce nu ți-am spus – Celeste Ng
″Celeste Ng m-a surprins printr-un fel transparent de a așeza cuvintele în pagină, fără a mă lăsa nelămurită (Câteodată îmi surâd finalurile deschise, îndeosebi când citesc teatru, dar la această lectură cred că aș fi fost frustrată să fiu lăsată să îmi imaginez sfârșitul într-un mod independent.), ci dezvăluindu-mi, prin ochii diferitelor personaje, povestea, ce mi-a apărut ca o împletitură ce se țese singură. Mi-a surâs abundența comparațiilor, deloc forțate, ba chiar astfel parcă au creat sentimentul unui text aerisit și minuțios scris și rescris, chiar mi-a dat senzația de supraanaliză, într-un sens pozitiv bineînțeles; probabil autoarea a gândit și răsgândit fiecare cuvințel. Mie chiar mi-a plăcut acest mic detaliu tehnic! Nimic prea mult, nimic prea puțin!″ Citește mai multe în recenzie!
″Mi-au plăcut toate narațiunile ce alcătuiesc cartea, dar cel mai mult mi-a ajuns la suflet cea denumită: “Între oglinzi”, care începe cu un frumos motto fantasmagoric, un fragment de basm, iar întâmplarea propriu-zisă începe astfel: “Dintotdeauna fusese preocupat de infinit.” Nici nu am stat prea mult pe gânduri și mi-am zis că acesta trebuie să fie motto-ul blogului meu; a sclipit așa frumos.″ Vezi mai multe în recenzie!
Nu putea lipsi această carte magică din lista de sfârșit de an, pentru că mi-a plăcut enorm; m-a făcut să realizez, de pe puntea de cititor, câtă reverie și magie putem găsi în realitate, poate chiar mai multă decât în ficțiune. Mai mult decât atât, de la acest motto am pornit în căutarea numelui acestui blog de carte, deci, vă mulțumesc mare, D-le Cadaru!
4. Sentimentul unui sfârșit – Julian Barnes
″〈…〉 mi-a apărut ca un roman cu substanță, mai concret ca unul extrem de reușit, atât datorită cursului narativ foarte bine închegat și cioplit cu inspirație, cât și prin cugetările oneste și cuvintele ticluite, ce scot la iveală verosimilul sau adevărul, ca o consecință a drumului spre propriul sine. Întâmplările bine trăite, poate că nu dispar niciodată (dar sunt învechite) sau e probabil să apară cândva nesigure, aparent imaginate.″ Citește mai multe în recenzie!
Pe lângă faptul că această poveste mi-a distilat haotic emoțiile lichide, mi-a rămas în minte, exact acolo unde s-a lipit de la bun început, clasându-l pe Julian Barnes printre autorii mei favoriți, iar vestea că această carte va fi și ecranizată, m-a entuziasmat la culme. Chiar v-o recomand, înainte de vizionarea filmului, bineînțeles!
3. Eleganța ariciului – Muriel Barbery
″M-am lăsat în voia atemporalității și am savurat infinitul în voie-mi, pentru că aceasta nu este o carte de lecturat pe blatul cotidianului. Cred că cititorul trebuie să fi înmagazinat anterior o oareșce cultură generală, dar și un banc de cuvinte, și să fie caracterizat de anumite gusturi specifice (Ceai sau cafea?), pentru a putea înțelege anumite subtilități și jocul de emoții din spatele cortinei vocabularului. Abia apoi, trecând prin filtrul propriei tale conștiințe și propriilor tale credințe, ori rămâi stupefiat în fața inefabilului, ori treci la următorul volum așezat pe noptieră.″ Vezi mai multe în recenzie!
Nu știu ce aș mai putea adăuga în plus, pe lângă ce deja am scris în recenzie, probabil doar atât: Citiți-o!
2. Constelația fenomenelor vitale – Anthony Marra
″Deși, de fel, trec repede de la o lectură la alta, ieri, din păcate, nu am putut să cuprind altă carte între degete, fără să nu îmi alunece pe fila ei scrisă, cuvintele atât de bine ticluite ale lui Anthony Marra, ca o amprentă ce nu mi se va “curăța” nicicând de pe degete. Această lectură mi-a brăzdat gândurile cu întâmplări din timpul războiului, — această absurdă noțiune, care preschimbă umanitatea într-un fel inutil de macabru, și ne transformă din frați în necunoscuți solitari, — amplasându-mă într-o Cecenie, în care speranța este doar un arhaism. Sunt puține cărțile care m-au impresionat la fel de mult ca aceasta; este, cu certitudine, una dintre cele mai bune cărți citite de mine anul acesta, așadar, va ocupa un loc fruntaș în lista de sfârșit de an.″ Vezi mai multe detalii în recenzie!
Chiar nu știu ce aș mai putea adăuga! Oricum, în recenzie m-am stors de cuvinte, cât de mult am putut, pentru că o asemenea carte TREBUIE citită, nu descrisă în cuvinte amărâte.
1. Suntem deja uitarea ce vom fi –Héctor Abad Faciolince
″Cartea despre care o să vă vorbesc în rândurile ce urmează, m-a lăsat cu un gust puternic de „condamnat la timp trecut”, dacă pot să spun așa. “Suntem deja uitarea ce vom fi” este o carte pe care ar trebui să o citească cât mai mulți, o carte ce nu ar trebui să lipsească din lista oricărui cititor înrăit. Este o carte compleșitoare prin sinceritatea în cea mai pură formă și prin puterea cuvântului și a amintirii, care se îndreaptă inevitabil spre uitare.″ Citește mai multe în recenzie!
Da, această carte merită să ocupe primul loc în această listă, fără doar și poate. M-a dezgolit cumva de tot ce e rău în lume și m-a făcut să zâmbesc și să plâng și să cred și să sper. Aș reciti-o cu mare drag!
Așadar, încă un an s-a scurs, iar în urma lui au rămas, împrăștiate pe birou, sute de file scrise; acum ele se îndreaptă, cu viscol și soare, spre voi, citiți-le.
Patru dintre ele au ajuns deja la prieteni dragi în Danemarca, fapt care m-a bucurat enorm.
