Măștile fricii – Camelia Cavadia

Am citit ca o flămândă ″Măștile fricii″, am devorat cartea la propriu, pentru că altfel nu știu să reacționez când vorbele atent ticluite îmi gâdilă curiozitatea. Mai mult decât atât, cuvintele curg lin, în tihnă, astfel încât nici nu știi câte pagini au trecut de când te-ai cufundat în confesiunile Emei și nici când s-a scurs timpul. Am citit această carte în autobuz, în trei zile consecutive de navetă, și, recunosc, într-o zi a fost cât pe ce să ratez stația la care trebuia să cobor, atât de absorbită și de cufundată am fost.

În postarea de pe Instagram spuneam că mi-a fost dor să citesc un scriitor român, de la Eugen Cadaru încoace nu mi-a trecut prin mâini vreun alt volum, scris de vreun autor din România. Parcă altfel este când citești fără filtre (traducere reușită sau mai puțin reușită, sintaxa altei limbi, aspecte legate de altă cultură, etc)! Da, recunosc, este posibil și să apreciez mult mai mult o carte scrisă direct în limba maternă, acum că nu o mai aud pe străzi, prin mijloace de transport public, locuind în altă țară. Deci, cuvintele Cameliei Cavadia au fost extrem de bine venite! A propos, cartea a fost câștigată la un concurs organizat pe pagina de Facebook a radioului Gold FM; îmi aduc o sinceră bucurie cărțile astfel câștigate.

Azi călătoresc cu @camicavadia și bine-mi pare😊! Mi-era dor să citesc un scriitor român; how much i've missed that!

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on Jun 19, 2017 at 10:15am PDT

În schimb, povestea m-a zguduit prin anumite detalii și m-a surprins în anumite momente spunându-mi: „Bine că e doar ficțiune!”. Cartea descrie evoluția unei familii cu un tipar tipic pentru a genera traume în rândul copiilor, – repercursiuni care oricât s-ar dori a fi vindecate, s-au scurs pe o pantă a ireversibiluilui și frica a erodat în timp prea mult ca să mai fie ceva salvat – și pentru a duce la nefericire: un tată extrem de agresiv, consumator de alcool, și o mamă care acceptă această situație, cumva neștiind cum să mai trăiască altfel, acceptând poate agresivitatea în amintirea vremurilor frumoase, ca multe alte femei, din păcate, îngrozindu-se mai mult de sintagma ″mamă singură″, decât de cel care ar cauza această postură salvatoare. Poate că dacă nu s-ar mai miza atât pe schimbare atunci când nu este cazul, sau poate că dacă acestea nu și-ar contura propriul portret cu incapacitatea de a trăi și fără dăunător, probabil măștile fricii s-ar limpezi mai ușor, și nu când este prea târziu. Dar pentru asta, într-adevăr, trebuie să se schimbe mentalități, concepții, societatea în sine, dar mă întreb cum s-ar putea schimba ceva, când individual și apoi în masă nu se schimbă nimic, ci doar un discurs? Dar cred că am deviat puțin pe teren mlăștinos! Să revin la ficțiune!

Subiectul acestei cărți este unul delicat, unul care, din păcate, în unele familii, nu este departe de a fi autobiografie, ceea ce mă înfrigurează de-a binelea. Frica, acest personaj aparent nevinovat și remediabil, se infiltrează atât de adânc în sine, încât oricât de mult ai vrea să privești spre lumină, nu mai poți, ești prea deformat. Cam asta mi-au spus mie unele personaje, care au luptat până la epuizare cu frica. Oare frica chiar te face incapabil să iubești? Aceasta este întrebarea pe care mi-am adresat-o mie însămi la finalul acestei cărți.

Pe lângă faptul că povestea în sine transmite indirect un mesaj ferm, ca un urlet în noapte, și te face să reflectezi mai mult la relațiile cu cei din jur, sau, mai exact, să îi observi mai mult pe cei de lângă tine, ceea ce emoționează cel mai mult, este felul de a relata al Cameliei Cavadia: descrierile fluide, armonia și muzicalitatea cuvintelor, (va suna ciudat ce voi zice în continuare), senzația aceea morfologică de ticluire, de manevrare a cuvintelor și a sensurilor lor. Tehnic vorbind, acest aspect mi-a plăcut cel mai mult, de aceea probabil, se și citește atât de repede și atât de ușor această carte.

Descriere:

″O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).″ (sursă)

Cuvinte cu miros văratec de infinit:

″În fiecare dintre noi există un robot care preia frâiele când suntem doborâți. Fără el am fi niște păpuși stricate, rămase fără baterie în mijlocul unor secunde oarecare. Căzute într-o inerție hidoasă ce ne lasă cu dedesupturile la vedere, cu gurile strâmbe, cu ploapele căzute, cu mâinile încovoiate.″ (pag. 97)

Concluzie: Vă recomand această carte, pentru că chiar aveți ceva de învățat din toată această poveste și, mai ales, din reacțiile personajelor.

Detalii: Nr. de pagini: 240, Anul apariției: 2016, Disponibil la Editura Trei

Anunțuri

I love me (Calea spre iubirea de sine) – David R. Hamilton

Probabil am mai spus până acum că nu sunt (și nici nu am fost vreodată) vreo mare iubitoare de cărți motivaționale sau de dezvoltare personală, din simplul motiv că nu am crezut niciodată în puterea lor binefăcătoare, dar citind ″Poți fi fericit orice s-ar întâmpla″, am descoperit că, surprinzător, pot constitui o lectură plăcută și relaxantă, ba chiar pot fi adevărate izvoare de informații utile, și nu doar pentru cei pasionați de acest domeniu, acela al conștiinței sau al minții, ci și pentru cei sceptici sau imparțiali.

În acest articol spuneam că lecturile din domeniul dezvoltării personale nu mi-au fost niciodată prioritare, de aici poate și sceptismul, dar, mulțumită Editurii Niculescu, am descoperit câteva volume ce m-au surprins pozitiv și care nu m-au plictisit, ceea ce-i de mirare.

“I love me” nu aduce, poate, nimic nou sau spectaculos în fața cunoscătorilor, ci, probabil, doar în fața celor care vor să citească ceva concret și nimic sofisticat, pentru că David R. Hamilton relatează, pe cât de simplu posibil, întâmplări concrete din experiența proprie, din drumul ce a dus la cunoașterea de sine, dar și trucuri pentru a-ți schimba perspectiva asupra vieții tale, în general vorbind, spre a capăta o altă postură în drumul acesta cu un singur sens.

Şi poate că această carte nu mă ademenea atât de tare dacă avea la bază statistici sau alte „aiureli”, din contră, volumul surprinde prin întâmplări prin intermediul cărora autorul însuși s-a autocizelat, a devenit unul dintre experții în domeniul dragostei de sine, ceea ce nu-i de ici-colo. Cuvintele sale trec dincolo de paravanul de hârtie, deoarece limbajul este unul simplu, deloc științific sau prea elaborat, ci, mai degrabă, unul familiar, unul prietenesc. Aş zice că autorul cărții se pricepe mai bine la a se iubi pe sine, decât în a relata cum a ajuns la această iubire. Per total, „I love me” a constituit o lectură utilă și interesantă! Recomand cu drag!

Descriere:

″Atunci când omul de ştiinţă David Hamilton şi-a dat seama că lipsa iubirii de sine îl sabota pur şi simplu, s-a gândit la un proiect în care „cobaiul” era propria persoanǎ. Timp de un an de zile, David a analizat cele mai recente studii în chimia creierului, în neuroştiinţe, precum şi tehnici de psihoterapie şi dezvoltare personală. El şi-a dat seama că iubirea de sine ţinea şi de biologic, dar şi de psihologic, afirmând că stima de sine se găseşte chiar în genele noastre, doar că noi nu mai suntem obişnuiţi cu ea. Impulsul biologic este acela de a căuta să relaţionăm cu semenii, ceea ce ne determinǎ, adeseori, sǎ încercǎm sǎ fim altcineva decât suntem în realitate, pentru a câştiga iubirea celorlalţi.″ (sursă)

Detalii: Titlu original: I HEART ME. The science of self-love (2015), Traducerea din limba engleză: Maria-Letiția Chiculiță, Nr. de pagini: 264, Domeniu: Dezvoltare personală, Disponibil la Editura Niculescu (2016)

Notițe: ″V-ați născut fericiți. Nu v-ați născut având nevoie să faceți terapie.″ (autorul Michael Neill, carte ″Feel happy now″), film ″The Help″ – bazat pe cartea lui Kathryn Stockett.

Niveluri de viață – Julian Barnes

“Niveluri de viață” este despre pierdere, dar despre pierdere nu doar ca formă fizică de transformare, ci și ca un fel de evoluție, ca un fel de perspectivă spre alte înălțimi (prima parte a cărții) sau prin prisma diferitelor tipuri de ″căderi″ (aici mă refer la cea de-a doua și cea de-a treia parte a cărții, în care autorul se descrie pe sine în fața durerii cauzate de pierderea omului drag).

Acest volum scurt, dar cutremurător (nu într-un sens dramatic, ci prin unghiul purei normalități), este scris nu pentru a altera credințele sau emoțiile cititorilor privind iubirea, cred că această carte nu a fost scrisă doar pentru a umple un gol vizibil în raftul cu cărți din locuința vreunuia dintre noi, ci, mai degrabă, pentru a ne dezafecta și a privi imprevizibilul altfel, în cel mai devoalat mod, fără a cădea în penibil, fără a cere compasiune, fără a fi patetici, ci așa cum percepem, ci așa cum simțim.

Durerea ce odată a fost întâmplată, nu se mai desprinde nicicând, rămâne și erodează alte și alte gânduri și stări, mereu; și poate dacă le povestești, este mai util, într-un moment în care poți fi capabil de asta, bineînțeles.

Dacă în primul paragraf spuneam că volumul este despre pierdere, mă întreb acum dacă oare, în fond, nu este, de fapt, despre iubireo-pierderea: iubirea care te poartă mai întâi într-un balon cu aer cald, în care poți experimenta libertatea în cea mai pură formă sau din care îți poți proiecta umbra pe tot întinsul cerului, apoi iubirea refuzată și în cele din urmă, iubirea care te face să te întrebi: ″Și acum?″. Și cum să vorbești despre iubire fără să incluzi și acest cuvânt aparent nevinovat dar pus la colț: pierdere?

Concluzie: Această carte m-a pus față în față cu fatalitatea privită din cea mai crudă formă a normalității, pentru că Julian Barnes prezintă o realitate care, povestită altfel, așa cum citim în marea majoritate a cărților, ne-ar cutremura, ne-ar mișca într-un mod iremediabil, dar în ″Niveluri de viață″ ne ″dezfiorăm″ cumva de imprevizibil, acceptând realitatea așa cum se prezintă ea secundă de secundă. De aceea, vă și recomand această carte.

Cuvinte cu miros văratec de infinit:

Ma alătur și eu campaniei de Ziua Cărții, organizată de @edituranemira, citind din Niveluri de viață – Julian Barnes. #CitescDePlacere #HaiCiteste #ZiuaCartii #nemira

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on Apr 23, 2017 at 7:35am PDT

Detalii: Titlu original: Levels of Life (2014), Traducerea din limba engleză: Radu Paraschivescu, Nr. de pagini: 120, Colecția: Babel, Disponibil la Editura Nemira (2014)

Casa somnului – Jonathan Coe

Dacă la scriitorii francezi întâlnim un stil mai dulceag, asociat cu metafora, cu voci melodioase, creatoare de emoții moi, flagelate (vezi recenzia cărții ″Mecanica inimii″), la scriitorii britanici contemporani, în schimb, atmosfera este una densă, scriitura este mai riguroasă în neobișnuit, dar nu arctică, ornamentată cu schimbări neașteptate de planuri, cu voci grave și personaje tipice, cumva contorsionate mintal. Mă asociez perfect cu ambele tipuri de scriere!

Aici, cititorul parcurge un drum cu lămuriri precise, un drum fără posibilitatea negației sau a ocolirii inevitabilului, avansând ca un turist ce pornește o călătorie din vârful unui munte stâncos și abrupt, ajungând la nivelul mării și răsuflând ușurat, ca și cum coborârea ar constitui, în general, un efort mai mare decât urcatul, până când acestuia totul îi devine clar (cumva așteptat și logic), năucitor, veridic.

″Casa somnului″ m-a momit ca pe un somnambul umblatul în somn, m-a uimit, m-a transfigurat. Simt că nu vreau să zic nimic mai mult despre această carte, simt că aș vrea să povestesc despre ea pe muțește, așa tăcând.

Vă spun doar cum am ajuns să mi-o achiziționez, astfel ↓:

Concluzie: Citiți-o!

Notițe: somnilocvie = obiceiul de a vorbi în somn, palimpsest = pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text, belicos = care are o atitudine războinică, bătăioasă, agresivă; amenințător, soporific = somnifer; care produce somn (explicații culese din dexonline.ro).

Detalii: Titlu original: The House of Sleep (1997), Traducerea din limba engleză: Radu Paraschivescu, Nr. de pagini: 360, Colecția: Top 10+, Disponibil la Editura Polirom (2001, 2015)

Descriere: ″The House of Sleep (Casa somnului, 1997) este romanul prin care Coe face pasul din categoria consacratilor in grupul select al maestrilor. In paginile lui palpita patru destine intrepatrunse si doua perioade care nu pot si nu vor sa se delimiteze. Ideea e incitanta, exploatarea ei – fara cusur. O universitate este transformata peste ani intr-o clinica pentru insomniaci ai carei pacienti sau medici sunt studentii de odinioara. Locul se numeste Ashdown. Are o mohoreala victoriana si respira un aer prin care plutesc umbrele castelului Elsinore, slujbasii din Chancery-ul lui Dickens si semnele de rau augur de pe linga Wuthering Heights. Intre zidurile sale traiesc, in trecut si in prezent deopotriva, Gregory Dudden, medicinistul riguros si vag dement care considera somnul o boala ce rontaie o treime din viata fiecaruia; narcoleptica Sarah Tudor, o fiinta fragila, dilematica, incapabila sa distinga intre vis si realitate; Robert Madison, prietenul sfisiat de iubiri nerostite si de drame identitare care-l trimit in cele din urma pe masa de operatie a unui chirurg specializat in schimbarile de sex; in fine, Terry Worth, cinefilul impatimit si insomniac care poate recunoaste orice actor in orice poza, fara a-si aminti in schimb de personalul medical cu care tocmai a stat de vorba. Asa arata cvartetul pe care isi sprijina Coe intreaga constructie.″ (Radu Paraschivescu)

Ieri am tot căutat "Casa somnului".. cam asta am găsit. #thehouseofsleep #jonathancoe

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on Mar 12, 2017 at 8:23am PDT

Privighetoarea – Kristin Hannah

″Privighetoarea″ m-a surprins completamente! Am pornit în această misiune relativ fără prea multe așteptări, (à propos, nu mă așteptam nicidecum să escaladez Pirineii), cumva speram să fie ceva excepțional, pentru a putea citi cu rapiditate cele aproape 500 de pagini, dar chiar la asta nu m-am așteptat: o poveste ce surprinde întâmplări din anii celui de-al doilea război mondial (august 1939 – august 1944), mai precis, ni se relatează întâmplări când extrem de dureroase, când umbrite de amintiri fericite, din viața a două surori, din timpul ocupației germane în Franța.

Acțiunea trece succesiv prin ochii celor două personaje principale, Vianne și Isabelle, relația pe care o au pe parcursul lecturii trecând prin multe dificultăți, constituind totodată și punctul  în jurul căruia se conturează desfășurarea acțiunii. Dacă sora cea mare, Vianne, întruchipează un personaj temperat și fricos în primă instanță, Isabelle, conduce acțiunea pe culmi captivante și pline de pericole, tocmai din pricina faptului că mereu a fost o ″rebelă″, opunându-se în permanență celor care voiam să-i îngrădească felul de a fi, preferând să dea dovadă de curaj, în situații în care și cei mai curajoși ar fi preferat să tacă.

Așadar, personajele sunt conturate cu migală, autoarea americană dăruind prin complexitatea personajelor sale, emoții extrem de puternice și de autentice, iubirea răzbind și de această dată.

Cartea în sine, deși voluminoasă, este extrem de citibilă, atât prin faptul că subiectul te împresoară (mulțumită Editurii Litera m-am atașat de această carte (Mulțumesc mare!), pentru că, dacă aș fi fost lăsată să aleg anumite titluri, printre care să fie și acesta, cu siguranță aș fi fugit de lecturi ce includ următoarele cuvinte: război, lagăre de concentrare, suferința evreilor, nedreptate cruntă, etc, pentru că nu pot digera astfel de subiecte, care pentru mine încă țin de domeniul SF, cumva încă mai sper să nu se fi întâmplat vreodată), cât și prin faptul că acțiunea se desfășoară extrem de antrenant, nepunându-se accent pe descriere (descrierile sunt scurte și la obiect; vreau să spun că sunt prezente acolo unde trebuie, deci nu se aglomerează pagini întregi cu detalii cât de mici, precum se întâmplă în ″Crimă și pedeapsă″, spre exemplu), ci, mai degrabă, pe acțiune, pe relatarea concisă a faptelor, ceea ce mi-a plăcut extrem de util în acest caz, motiv prin care vă recomand să nu vă speriați de numărul mare de pagini.

„Mi-a plăcut nespus Privighetoarea de Kristin Hannah, o scriitoare americană deosebit de talentată; personaje bine conturate, intrigă excepțională, emoții extraordinare, cine își poate dori mai mult de la un roman?“ – Isabel Allende

Concluzie: Kristin Hannah a reușit să mă surpindă printr-o lectură ce are toate condimentele necesare pentru a o putea percepe ca pe o carte reușită, picantă cât trebuie (pe ici colo, mai spre final, poate puțin cam mult pentru papilele mele gustativo-livrești), dulceago-acrișoară cât să nu ne oprim din motive de sațietate. M-a lăsat cu impresia că aș mai fi vrut să citesc!

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

″Ce mai era dragostea când o puneai lângă război?″

″Realiză că peisajul sufletului unei femei se poate schimba la fel de rapid precum o lume în război.

Detalii: Titlu original: The Nightingale (2015), Traducerea din limba engleză: Ruxandra Târcă și Gabriel Tudor, Nr. de pagini: 476, Colecția: Blue Moon, Disponibil la Editura Litera (noiembrie 2016)

Descriere: ″Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia rămas-bun de la soțul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța… și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Când un căpitan neamț își stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul.

Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândește după fiecare colț, tot mai amenințător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață. Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întâlnește pe Gaëtan, un partizan care crede că Franța poate lupta cu naziștii, și se îndrăgostește nebunește de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă, și, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.″ (sursă)

Mecanica inimii – Mathias Malzieu

E atât de plină de dulceață ″Mecanica inimii″, încât îți vine să te lingi pe degete, după ce o lași din mâini! Și nu este o carte din cremă de zahăr ars, să știți!

În primul rând, mulțumesc mare, Green mama, pentru această carte-metaforă; am citit-o atât de lent, încât am crezut că o să dureze o viață întreagă până ce voi răsfoi ultima filă (nu m-aș fi supărat, zău!). Nu am vrut să mă grăbesc, ci am vrut să o degust încet, să adulmec fiecare descriere, apoi să mestec fără grabă multitutinea metaforelor, dar fără rezultat, însă, pentru că nu ai cum să ajungi la saturație, pe cât ai citit, pe-atât ai vrea să mai citești.

Cei care îmi citiți de ceva timp articolele, știți, probabil, cu ce tip de lectură mă potrivesc, dacă nu, mai precizez încă o dată cam pe ce tărâmuri se întinde zona mea de confort: suspans + lirism  ⁄ realism magic  ⁄ povestiri fantastice  ⁄ romane istorice ⁄  romane autobiografice, pe scurt: orice lectură te poate lăsa cu suflarea tăiată, dar care îți și solicită conexiunile neuronale, și ca să fie totul ideal, mai conține și un strop de lirism,  ca să nu fie totul prea ingineresc sau prea tehnic, ci să te cotească, pe ici-acolo, înspre universuri magice, unde imaginața ta se poate desfăta în voie.

De ce am preferat să adaug și paragraful anterior? Este simplu! Mathias Malzieu este acel tip de scriitor, care reușește, cu măiestrie și cu un simț al semanticii extrem de bine implantat în sine, să îmbrace povestea unui copil a cărui inimă poate funcționa normal doar prin intermediul unui ceasornic, cu atâtea metafore și asocieri inedite de cuvinte, încât simți fluturi, la propriu, în stomac. Pe cât de mult se îndrăgostește personajul principal, Jake, de micuța lui cântăreață și pe cât de mult își dorește dragostea ei, pe atât de mult ne atașăm și noi de lumea închipuită de autorul francez.

Călătoria lui Jake m-a surprins și m-a durut în același timp, m-a împins, cumva, spre trecutul care, inevitabil, crește aberant în spatele nostru (Omnia mea mecum porto!), și din care putem sustrage doar un sfert, sau poate mai puțin, din ceea ce am trăit cu adevărat. Eii, cred că asta putem sustrage din această poveste de dragoste adolescentină:  să ne lăsăm călăuziți neîncetat de ceasornic (poate doar astfel putem trăi cu adevărat)!

Ceea ce mă încântă și mai mult, este faptul că ″Mecanica inimii″ a fost ecranizată în 2014, dar mai multe detalii găsiți pe pagina oficială a animației, Jack et la Mécanique du Coeur. Eu mi-am propus să o vizualizez chiar azi, cu ocazia aniversării unui om drag mie, de care îmi este extrem de dor.

Trailer:

Descriere:

″Dacă v-a plăcut ″Micul prinț″, gustați și din ″Mecanica inimii″, o carte ca o inimioară de turtă dulce pentru copii mari. Alegorie luxuriantă creată din vise, imagini, sclipiri, întuneric și fantasme, însuflețită de un cântăreț-autor-compozitor unic. O carte muzicală prin poezia trăirilor, despre un băiat cu un ceasornic în loc de inimă și dragostea lui pentru micuța cântăreață andaluză.″ (sursă)

Concluzie: Dacă vreți să vă rupeți de toată imperfecțiunea lumii și vreți să vă bată tictac-ul pe frecvențe din domeniul metaforic, pune-ți mâna și citiți această carte. Pe mine m-a rupt completamente de realitate, am trăit parcă un vis citind-o. De cum am terminat-o de lecturat, am și luat de pe rafturile bibliotecii continuarea ei metaforică: ″Cel mai mic sărut pomenit vreodată″.

Cuvinte cu miros iernatec de infinit:

″Tu ești copacul meu și ai dat în floare. În seara asta o să închidem lumina și o să-și potrivesc pe muguri o pereche de ochelari. Cu vârfurile ramurilor o să brăzdezi bolta cerească și o să-ți scuturi trunchiul nevăzut pe care se reazămă luna. Alte vise o să ni se cearnă la picioare ca fulgii moi de zăpadă. O să-ți înfigi adânc în pământ rădăcinile în formă de tocuri ascuțite. Lasă-mă să urc în inima ta de bambus, vreau să adorm lângă tine.″ (pag.98)

″Întotdeauna, în vorbele oamenilor mari biruie urâțenia.″ (pag.39)

Detalii:

Titlu original: La mécanique du coeur (2007)

Traducerea din limba franceză: Mihaela Toma Udriște

Nr. de pagini: 192

Colecția: Babel

Disponibil la Editura Nemira (iunie 2009)

Trois – Julian Barnes

″Trois″ este a treia carte pe care o citesc de Julian Barnes (după ″Puls″ și ″Sentimentul unui sfârșit″, cel mai mult surâzându-mi cea de-a treia carte pomenită), “Trois” plasându-se pe aceeași poziție, într-un clasament fictiv, cu prima carte citită, și anume ″Puls″, și dacă una m-a amuzat și m-a durut, cealaltă m-a îmbibat în nostalgie sau tristețe, într-o proporție considerabilă. Mai am în bibliotecă, de curând achiziționată, ″Niveluri de viață″, de care iarăși sunt extrem de curioasă. Nu cred că v-aș surprinde dacă spun că voi continua demersul de a-mi achiziționa cărți de acest autor; consider realmente că Julian Barnes stăpânește, într-un mod remarcabil, multe viziuni ficționale, care se vor a fi descoperite neapărat.

″Trois″ poate că nu surprinde prin excentricitatea poveștii în sine, pentru că un triunghi amoros nu este ceva tocmai nemaiîntâlnit în vremurile actuale, ba din contră, multe se ascund în spatele ferestrelor acoperite și a măștilor puse, ci, mai degrabă, prin structura cărții, sub formă de dialog direct, neîntrerupt, chiar prea direct și răspicat la un moment dat, cititorul situându-se pe alocuri pe picior de fugă (el, cititorul, cu ce este vinovat?).

Da, consider că felul în care este construit ″tehnic″ romanul surprinde într-un mod plăcut, cititorul fiind mai mult decât implicat, pentru că întrebările sau confesiunile nu denotă nicidecum indiferență sau absență, ci un fel de vigoare stilistică. M-am simțit prinsă în toată această iubire modernă și am empatizat pe rând cu fiecare personaj, în timp ce îmi erau expuse subtilități sau dedesupturi din viața fiecăruia.

L-am înțeles pe Stuart, naivul, mi-a ridicat semne de întrebare și de exclamare sinceritatea lui Gillian și m-a amuzat și m-a contrariat exuberanța lui Oliver. Pe scurt, cam asta a fost.

Prin urmare, nu pot spune că am avut un singur personaj favorit, și cred că acest lucru se datorează faptului că fiecare are drepturi depline asupra povestitului în sine, fiecare își expune punctul de vedere, povestea continuându-se astfel prin înlănțuirea vocilor personajelor.

″O femeie, doi bărbați. Trei oameni și trei povești despre iubire, despre forța, farmecul și meschinăriile ei. Un roman despre omul de azi, prejudecățile și slăbiciunile lui. O carte în care umorul, ironia și scepticismul funcționează spectaculos împreună.″ (sursă)

Observație: Cartea se găsește pe site-ul Editurii Nemira cu o reducere de 55%, la prețul de 12, 96 lei.

O altă părere mai puteți citi pe pagina: lorellei.com, iar Raisa Beicu, o adevărată iubitoare de cărți scrise de Julian Barnes, a făcut un Top 3, cele mai interesante cărți citite de ea, din biblioteca autorului. (À propos, acum sunt și mai curioasă de ″Niveluri de viață″!)

Concluzie: Cum volumul de față nu abordează un subiect desuet, ne putem împiedica deci, și de previzibilul întâmplărilor sau al finalului, ceea ce nu imprimă lecturii în sine dezinteres sau moleșeală, ba din contră. Cert este că felul de a povesti a lui Julian Barnes este unul extrem de acaparant, unul care molipsește. Eu îmi doresc să citesc tot mai multe volume scrise de acest autor, simt că nu am citit nici măcar o parte din complexitatea sa. À propos, povestea din ″Trois″ este continuată în volumul ″Iubire etc.″, la zece ani diferență, continuare, de care sunt extrem de curioasă. Vă recomand cu mare drag și volumul de față!

Cuvinte cu miros iernatec de infinit:

″Dacă îți amintești prea bine trecutul, începi să învinovățești prezentul pentru el.″

″Așa-i că viața e presărată cu contradicții fermecătoare?″

″L′amour plaît plus que le mariage pour la raison que les romans sont plus amusants que l′histoire. (Iubirea ne face mai multă plăcere decât căsătoria, la fel cum romanele sunt mai distractive decât istoria.)″

″Două țigări într-o scrumieră ⁄ Iubirea și o cafetieră ⁄ Și-un străin…″

Detalii:

Titlu original: Talking it over (1991)

Traducerea din limba engleză de: Cornelia Bucur

Nr. de pagini: 294

Colecția: Babel

Disponibil la Editura Nemira (2006, 2014)

Leapșă #1: Printre cărți

Diana (Illusion′s Street) nu mă uită niciodată când vine vorba de vreo leapșă, în care este integrat, bineînțeles, și cuvântul ″carte″ (prilej cu care țin să-i și mulțumesc pentru faptul că își amintește mereu de mine); de aceea răspund cu mare bucurie și la provocarea aceasta, atât pentru faptul că blogul Dianei îmi este tare drag, cât și pentru faptul că, astfel, vă voi putea face cunoscute detalii din viața mea de cititor, deși am declarat deja că nu îmi place să vorbesc despre mine (ok, nu este chiar despre mine, ci, mai degrabă, despre pasiunea mea). Așadar, să purcedem:

Când faci o pauza de la citit, folosești un semn de carte sau îndoi un colț al paginii?

Am un semn de carte drag, primit de la Rodica, omul meu valoros, pe care îl iau cu mine, de fiecare dată când iau o carte nouă în mâini. Dar înainte de acest semn, foloseam semne de cărți care-mai-de-care, diverse chestii potrivite a întruchipa un semn de carte, ce îmi cădeau în mâini în timpul lecturii: de la facturi proaspăt scoase din cutia poștală sau bonuri de casă, la agrafe de păr sau bentițe.

Ai primit în ultima vreme o carte? Care a fost aceasta?

Daa, iubesc să primesc cărți! Ultimele cărți pe care le-am primit au fost de la Editura Litera: ″Cei care merită să moară″ – Peter Swanson, căreia i-am și făcut recenzia, ″Privighetoarea″ – Kristin Hannah, pe care o citesc chiar în această perioadă, pe lângă ″Mecanica inimii″, una din cărțile primite de la Alina, ″Roșcovanul″- J.P. Donleavy, carte despre care voi vorbi cât de curând, și alte două noutăți editoriale, pe care abia aștept să le descopăr, și de la Green Mama (cadou întârziat de Crăciun, care mă emoționează și acum): ″Parfumul″ – Patrick Süskind, ″Mecania inimii″ și ″Cel mai mic sărut pomenin vreodată″ – Mathias Malzieu. A big thank you!

Citești în baie?

Nu citesc în baie, citesc în bucătărie (nu când gătesc), însă!

Te-ai gândit vreodată să scrii o carte? Dacă da, despre ce?

Cred că mi-a trecut o astfel de idee prin minte. Despre ce? Hm!

Care este cartea ta preferată?

Răspunsesem la această întrebare săptămâna trecută, în cadrul unui concurs organizat de Radio #GoldFM, concurs la care am răspuns așa:

″Este greu pentru un cititor înrăit să vorbească despre o singură carte preferată. La un moment dat, prin liceu, „Crimă și pedeapsă” mi-a fost tot timpul pe buze, apoi, în facultate, devoram la propriu piesele de teatru ale lui Matei Vişniec, iar de când cu blogul (Cărți ce tind spre infinit) am descoperit că și realismul magic sau romanele autobiografice pot ocupa titlul de carte preferată. Așadar, acum aș putea declara ca fiind cartea-mi favotită: ″Suntem deja uitarea ce vom fi ″- Héctor Abad Faciolince, cea care și ocupa locul I în topul de sfârșit de an, tocmai pentru că m-a cutremurat la fel cum o făcuse cândva Dostoievski. Și știu ca mai sunt atâtea cărți favorite care mă așteaptă!″

Îți place să recitești cărți?

Îmi place, când și când, să îmi reîmprospătez viziunea despre lume, cu piesele clasice de teatru ale lui Matei Vișniec. În afară de acestea, cred că voi reciti cândva ″Crimă și pedeapsă″, pentru că sunt tare curioasă dacă mă va mai zgudui la fel ca la prima citire.

Ce părere ai despre o întâlnire cu autorii cărților pe care le apreciezi și ce le-ai spune?

Nu cred că aș putea răspunde vreodată exact la o astfel de întrebare, cred doar că în primă instanță aș asculta autorul respectiv (cu siguranță, va avea mai multe de povestit decât mine), apoi cred că dialogul ar curge lin și degajat. Definitiv, mi-ar umple existența de bucurie o conversație cu Matei Vișniec (poate scotocim împreună prin neant după absurd).

Îți place să vorbești despre ceea ce citești și cu cine?

Normal că îmi place să vorbesc despre ce citesc / ce-am mai citit / ce voi citi! De alminteri, cum ar fi putut prinde viață acest blog, dacă nu mi-ar fi plăcut să vă vorbesc despre cărți?! Aaa, și nu prea scapă nimeni fără recomandări de carte ;)!

Care sunt lucrurile care te determină să alegi o carte anume?

În perioada liceului și a facultății mergeam efectiv în bibliotecă și scotoceam după cărți, și deși eram întotdeauna în căutare de nou, nu reușeam niciodată să plec acasă cu altceva în afară de Paler, Stănescu, Cioran, Blaga, Dostoievski, Hesse, ș.a.m.d, uneori se întâmpla chiar să pierd vreme bune printre rafturi și să mă decid, totuși, la o carte pe care o mai împrumutasem deja. Acum îmi aleg cărțile în funcție de cu totul alte criterii; simt că vremea clasicilor mi-a trecut, iar de când cu blogul, mă pândește mereu dorința de noutăți editoriale sau cărți mai puțin cunoscute, dar care merită din plin atenția cititorului. Acum merg foarte mult pe recomandări și pe instinct!

Care crezi că este o lectură „obligatorie”, o carte pe care toată lumea trebuie să o citească?

″Crimă și pedeapsă″, cu doar și fără poate.

Care este locul tău preferat pentru lectură?

Îmi place să citesc pe orice canapea, cu condiția să fie doldora de perne.

Când citești, asculți muzică sau preferi liniștea?

Definitely, prefer liniștea.

Ai citit cărți în format electronic?

Sincer, nu. Și nici nu cred că mi-ar plăcea. Prefer mirosul de hârtie.

Citești numai cărți cumpărate sau citești și cărți împrumutate?

Orice este numit ″carte″; dacă mai are alături și adjectivul ″genială″, da, sunt acolo prezentă.

Fă un top al celor mai bune 5 cărți/serii pe care le-ai citit vreodată.

În ultimele zile din an, am alcătuit primul meu top de sfârșit de an, care conține cele mai interesante lecturi ale lui 2016, puteți arunca o privire acolo, dacă vreți să vedeți mai multe detalii, dar dacă ar fi să fac un top cu cele mai bune cărți citite până acum, el ar arăta astfel:

″Crimă si pedeapsă″ – Feodor M. Dostoievski

″800 de leghe pe Amazon″ & ″20.000 de leghe sub mări″ – Jules Verne

″Siddhartha″ – Hermann Hesse

″Pe culmile disperării″ – Emil Cioran

″Suntem deja uitarea ce vom fi″ – Héctor Abad Faciolince

La finalul acestui articol, îți mulțumesc, Diana, încă o dată pentru ″provocarte″, mi-a prins bine această introspecție. Numai bine!

Cei care merită să moară – Peter Swanson

„Cei care merită să moară” este a patra carte pe care o citesc din colecția Buzz Books, Editura Litera, după: ″Tot ce nu ți-am spus″ (care a ocupat poziția 6 în topul celor mai interesante cărți citite în 2016), ″Maestra″ și ″Privilegiații″ și pot spune acum, după oareșce experiență, că volumele ce alcătuiesc colecția îți prind prezentul, acum-ul, ca într-o menghină, ținându-te în față filei scrise, nedorind a o abandona până ce nu îi afli deznodământul (cel puțin, asta mi s-a întâmplat mie).

Am început să o răsfoiesc într-o seară, cu gândul de a-mi contura o idee despre autor și despre cartea în sine, dar m-am trezit că parcursesem deja o bucată considerabilă, într-un timp foarte scurt (pentru că se citesc și cu rapiditate volumele acestei colecții), urmând ca după-amiaza zilei următoare să mă găsească cu entuziasmul și/sau nostalgia sfârșitului lecturării. Poate că subiectul nu este unul nemaiîntâlnit, dar felul cum se desfășoară acțiunea, răsturnările de situație, atunci când tu deja ți-ai proiectat un anume tip de final, care se dovedește a fi unul totalmente eronat de fiecare dată când avansezi cu câte un capitol, cred că asta atrage, în fond, cititorul la lectură: surpriza filei următoare, succesiunea faptelor, pistele false, capcanele pe care autorul le pune atât personajelor sale, cât și cititorului.

De aceea, mi-a plăcut întotdeauna genul thriller, tocmai pentru că cititorul nu se simte nicicând plictisit, ci mai degrabă este însoțit de o încordare si o curiozitate necesare lecturii. Am simțit pe tot parcursul cărții o senzație de suficient, atât detaliile, cât și construcția suspansului, au consolidat o poveste închegată, liniară, scrisă cu măiestrie de Peter Swanson, scriitor american. Și în momentele când citeam, dar și acum, îmi trece prin minte următorul gând: cum ar arăta vizual toată această joacă de-a șoarecele și pisica. Dacă își va găsi regizorul potrivit, este posibil să iasă ceva bun din asta.

Descriere:

″Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-și unul altuia detalii foarte intime. Ted povestește despre căsnicia lui ratată și despre cum e convins că soția sa, Miranda, îl înșală. Se pare că au fost nepotriviți din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins cândva pasiunea, dar care a devenit acum un clișeu. Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirmă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei. Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pildă, o soție mincinoasă și infidelă – merită să moară…

La Boston, legătura perversă dintre conspiratori se adâncește pe măsură ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvăluit lui Ted: experiența în arta crimei, dobândită de timpuriu în viață. Brusc, cei doi se trezesc implicați într-un joc de-a șoarecele și pisica din care nu poate supraviețui decât unul… cu un detectiv isteț și foarte hotărât pe urmele lor.″ (sursă)

Concluzie: Dacă sunteți iubitori de genul thriller, atunci această carte ar putea să vă facă chiar mândri. Citiți-o neapărat! Eu am fost surprinsă de absolut tot: structură, fel de a scrie, personaje, nu încape îndoială că finalul a fost unul pe măsură (trebuie să mărturisesc că mă liniștisem nițel înainte de ultimul paragraf, dar…).

Cuvinte cu miros iernatec de infinit:

″Tata avea o vorbă: la fiecare sută de ani, doar oameni noi.″

Detalii:

Titlu original: The Kind Worth Killing (2015)

Traducerea din limba engleză de: Mirella Acsente

Nr. de pagini: 320

Colecția: Buzz Books

Disponibil la Editura Litera (august 2016)

O altă părere puteți citi pe bookblog.ro, în articolul numit: Uneltiri, crime, tăinuiri.

Notițe: ″nas acvilin″, cărți: ″Iubire otrăvită″ – Josephine Hart, ″Casa strâmbă″ – Agatha Christie, limerick = poezioară de cinci versuri, umoristică, absursă, sau chiar ușor obscenă, cu schema rimelor aabba.

Recomandare muzicală, culeasă din carte:

 

Prea multă fericire – Alice Munro

Recenzia acestei cărți îmi este restanță de anul trecut; nu am intenționat să scriu despre ea tocmai acum, dar am terminat-o în toiul sărbătorilor și nu puteam vorbi despre ″Prea multă fericire″ în peisajul Crăciunului, o sărbătoare a bucuriei, despre ceva ce îmbrățișează contrariul, și anume realitatea pură, amară, exact așa cum se prezintă ea în cruditatea ei absolută. Cum aș fi putut vorbi despre dramă în preajma Crăciunului? Am preferat să o las deoparte și să încep cât de curând o altă carte, care să-mi îndepărteze gustul amar lăsat de cartea de față. Astfel, am reușit să termin ″Trois″ – Julian Barnes, pe care am devorat-o printre mesele festive, despre aceasta voi vorbi, însă, în zilele ce urmează.

″Scriitoarea canadiană de proză scurtă Alice Munro (Alice Ann Laidlaw, 10 Iulie 1931) este câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură 2013. Numită „a master of the contemporary short story” în cadrul anunțului oficial, Munro este a 13-a femeie căreia i-a fost acordat acest premiu de la înființarea lui în 1901 și până în prezent și al doilea scriitor canadian (primul fiind Saul Bellow în 1976).″ (sursă)

Mă așteptam la altceva (probabil îmi imaginasem personaje ale căror drame să mă zguduie) după ce am citit descrierea oficială a cărții, dar Alice Munro m-a întâmpinat cu un tip de scriitură liniar, deslușit, aspru, extrem de realist, ca o furtună ce este normal să se desfășoare dacă pe cer sunt nori negri.

Într-adevăr, povestirile prezintă bucăți extrem de nefericite din viața personajelor, clar conturate, dar ceea ce surprinde în mod particular nu este intriga în sine, ci mai degrabă accentul pus pe efect, pe ceea ce se întâmplă după tragedie, intonația este a soarelui care împrăștie norii, respectiv ″defectele″ vieții. Acesta este motivul pentru care atmosfera nu este una sumbră și apăsătoare, ci cititorul parcurge cumva relaxat ceea ce se întâmplă în mod natural în această viață, revenirea la un ″ritm sinusal normal″, reclădirea punților distruse, regăsirea speranței sau măcar a normalității, toate acestea fac parte din cursul natural al vieții.

″Eroii celor zece povestiri îndură pierderi, șocuri, dezamăgiri, revelații neplăcute despre propriul caracter și totuși merg mai departe, pentru că acesta este sensul vieții. Undeva, prin întunericul în care înaintează, ei simt strălucirea intensă a fericirii, fie că este vorba despre fericirea trecută, despre cea care ar fi putut fi sau despre cea care îi așteaptă. Cu o voce narativă unică, Alice Munro se strecoară în labirintul întunecos al sufletului uman, dezvăluind secrete și încordări interioare indescifrabile din exterior.″ (sursă)

În spatele acțiunii și a personajelor, cred că asta particularizează, în fond, scrisul autoarei canadiene, se întrevede toată compasiunea de care este capabil un scriitor pentru caracterele cărora le dă viață și pe care le împovărează cu dificultăți, tocmai de aceea cititorul se destinde în fața filelor scrise, în ciuda celor descrise.

Concluzie: Dacă sunteți iubitori de volume cu povestiri (asemenea mie), vă recomand să citiți și volumul acesta pentru că este unul realmente diferit de orice ați citit până acum (cel puțin asta am simțit eu la sfârșitul lecturii).

De aceeași autoare, la Editura Litera au mai apărut: Dragă viață (2014), Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (2014) și Fugara (2014).

Cuvinte cu miros iernatec de infinit:

“În viață există câteva locuri sau poate doar un singur loc în care se întâmplă ceva anume, și apoi vin toate celelalte locuri, cele obișnuite.” (pag. 181)

“Neștiința ei trezea în el o plăcere care i se topea pe limbă ca o caramelă.” (pag. 194)

“Vreme îndelungată, trecutul se desprinde cu ușurință de tine și cade, și asta pare că vine de la sine, firesc. Scenele trecutului nu dispar, doar devin irelevante.” (pag. 208)

“— Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă, îi spusese prietena ei, Marie Mendelson. Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.” (pag. 279)

“Oricât de bine te-ai descurca atunci când ești sănătos, e de ajuns să fii puțin trist sau să simți apropierea unei răceli ca să te întorci la adăpostul limbii materne.” (pag. 291)

Detalii:

Titlu original: Too much happiness (2009)

Traducerea din limba engleză de: Ioana Opaiț

Nr. de pagini: 336

Colecția: Clasici moderni Litera

Disponibil la Editura Litera (2014)

Notițe: piesa ″Un tramvai numit dorință″ (eroină: Blanche DuBois – ″Nu vă ridicați! Sunt doar în trecere pe-aici.″), cărți: ″Moara de pe Floss″ – George Eliot, ″Aripile porumbiței″ – Henry James, cuvinte: escapism (conform dexonline.ro: Tendință de a cultiva evadarea din realitatea vieții sociale, de a căuta refugiu în atemporabilitate).