Bambini di Praga – Bohumil Hrabal

Doar ce am terminat de citit acest microroman surprinzător, “Bambini di Praga” (una din cele cinci cărți traduse la Editura Art din seria de autor),  unul totalmente diferit de ceea ce am citit eu până acum până acum; nu am citit niciodată o carte cap-coadă, plină de comic de situație, fără să fiu cuprinsă de un plictis iremediabil și să fiu nevoită să o las din mâini, pentru o vreme sau, mai degrabă, pentru totdeauna. Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc să râd, dar nu râd la orice, râd la glume interesante să spunem, interesant ticluite. Buhomil Hrabal a reușit să mă îmbrățișeze printr-un comic de situație, întâmplat în cadre romantice (sub clar de lună, etc), tocmai ca să fie și mai ilogic, și mai delicios.

bambini di praga

Mi-au plăcut împletiturile contextuale, mi-a plăcut simplitatea limbajului și ideile reușite pentru a râde, de aceea voi mai citi cărți de acest autor și în viitor (cu siguranță) — cred că asta definește un autor priceput: dorința cititorului de a nu se opri doar la volumul care l-a consacrat, ci de a scotoci mai departe în biblioteca lui, cu certitudinea că orice ar alege, nu va da greș. Să revenim!

Cu excepția câtorva detalii (nu prea înghit normal când sunt poziționate, în diverse situații, animale chinuite sau rănite, dar a fost un singur moment, un singur paragraf de acest tip, peste care nu pot trece însă cu vederea) am surâs într-un mod plăcut la tot dinamismul acțiunii, la evoluția personajelor, la situațiile comice în care sunt puse (cuvinte-cheie: picnic nocturn, pensie, ospiciu, preparate chimice, flori artificiale, viitor fericit, cârnați, pictură), la poznele pe care le întreprind și la melancolia din spatele întregului umor negru, dar nu atât de negru. Să vă spun și că în toată această comicărie absurdă am privit rânduirea cuvintelor și întâmplările ca într-o perfectă normalitate? Cred că asta se datorează scriiturii impecabile. Sau anormalității mele?

Să mai spun că mi-au adus încântare și finalurile capitolelor, dar și sfârșitul cărții? Cred că se subînțelege!

bambini di praga

Concluzie: Citiți-o neapărat!

Cuvinte cu miros tomnatec de infinit:

“Deasupra târgului stătea spânzurată luna, iar apa din bazin se juca cu mingea albă de ping-pong…” (pag. 112)

Detalii:
Titlu original: Bambini di Praga (1965)
Traducere din limba cehă: Corneliu Barborică
Nr. de pagini: 240
Colecție: Serie de autor Bohumil Hrabal
Disponibil la Editura Art (noiembrie 2015)

Descriere:

“Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive „Sprijin la bătrâneţe“, un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.” (sursă)

Anunțuri

Ich bin eine Butterliebhaberin. (Mă declar iubitoare de unt, fără doar și poate.)

Unii dintre voi, dragi cititori de cărți ce tind spre infinit, precis aveți multe amintiri frumoase și unice din copilăria voastră, în care untul apare ca personaj pozitiv de basm, ba pe prispa bunicilor, pe mămăligă proaspăt prăjită pe plita sobei, veche de când lumea, dar văruită mereu proaspăt, ba întins, ca pe o plajă scăldată în soare, pe o felie de pâine prăjită, cu dulceață scoasă de bunici din cămara cu de toate; eu, însă, dragii mei, nu am foarte multe dăți în care untul îmi apare în minte, ca o amintire suavă din perioada copilăriei, pentru că apărea foarte rar, neavând bunici care să dețină vreo văcuță harnică, sau neavând posibilitățile financiare, pentru a avea unt la fiecare mic dejun, ci untul a apărut într-un mod constant, destul de târziu în viața mea, în perioada liceului, și mai apoi, în perioada studenției a rămas ca un virus ca un prieten loial, fără a-mi mai evita mesele, principale sau nu.

Cei care mi-au știut felul de a fi, mai în detaliu, sunt amuzați și acum, poate, de serile în care altceva nu voiam să îmbuc la cină, decât pâine prăjită cu unt și dulceață de-abia primită de acasă, de la părinți conștienți și ei de pasiunea normală nebunească a copilului lor pentru acest aliment, galben ca floarea de păpădie și îmbietor ca laptele proaspăt muls. Da, multe momente amuzante îmi apar în secvențe neîntrerupte înaintea privirii, în care untul este vinovatul, iar colegele mele de cameră, cu certitudine, își amintesc îndeosebi dățile în care mă mai trezeam în miezul nopții cu o dorință aprigă de a mai mânca o felie de unt pe pâine, atât, doar o felie. Eu nu voiam decât ca bucuria să nu rămână neîmpărtășită, de aceea mai trezeam și o colegă să mă acompanieze în acest festin târziu.

Mă trezeam cu bombănituri sau cu vreun oftat resemnat, dar și Andra⁄Cristina⁄Larisa⁄Laura⁄toate, înțelegeau copilul din mine, nebun după unt iubitor de unt. După încercam să readorm, dar după așa o masă bogată în infinită plăcere în vitamine, minerale și acizi grași, mă cuprindea mai degrabă cheful de citit sau de vorbit, decât somnul, și uite așa, Andra⁄Cristina⁄Larisa⁄Laura⁄toate mai rămâneau o vreme să mă asculte și cum îl recitam pe Nichita sau pe Sorescu. Adormeam amândouă⁄toate la al treilea fel de rimă.

Probabil v-ați dat seama deja care a fost rolul untului în viața mea de până acum, acela de a crea momente fericite, fără a avea vreo intenție de a destrăma prietenii care sunt ba chiar mai durabile cu astfel de amintiri comune. Și de-abia acum, acceptând provocarea de la Kerrygold, realizez că untul a fost puntea de legătură între mine și prietenele-colegele mele de cameră, nodul care a strâns patru fire, venite din patru colțuri diferite ale României, timide la început, dar care au râs în hohote în dreptul blatului, pe care erau aliniate demnele felii cu pâine prăjită cu unt și dulceață, pe când soarele se pierdea într-un apus ireal (în acest articol am și împărtășit cu voi câteva dintre apusurile imprimate atunci pe retină). Numai când mă gândesc la demult, îmi lasă gura apă.

Mutându-mi domiciliul, nu am crezut vreodată că untul va mai avea gustul acela, sau că va mai avea vreodată vreun gust, iar cel de-al doilea motiv pentru care am acceptat provocarea, a fost din simplul fapt, că de când locuiesc în Germania am folosit, preponderent, untul gustos, Kerrygold, pe care l-am descoperit, ca pe-o revelație, chiar aici. Deci, când am citit enunțul provocării, mi-am spus că trebuie să vorbesc în cunoștință de cauză, pentru că altfel nu m-aș fi regăsit în aceste rânduri. A fost cumva un fel de coincidență de gusturi.

Așadar, nu doar pentru că iubesc untul cremos, irlandez, Kerrygold, descoperit târziu, scriu acest text, ci și pentru că un iubitor de unt, recunoaște, fără doar și poate, rafinamentul unui produs recomandat peste tot în lume, și chiar așa am simțit când am mâncat prima oară unt Kerrygold, pe o chiflă caldă, un fel de moment rafinat din cămin sau ca atunci când citesc o carte scrisă după tiparul meu de cititor. Și acum dacă tot vorbim de tipar de cititor, iată instrucțiunile pentru a mă face fericită a face un cititor fericit:

– Oferă-i cu orice ocazie o carte, și nu orice carte, dăruită oricui, ci gândește-te la acea carte pentru acea persoană (urmărește-i preferințele, observă momentele în care o anumită carte i-a picat cu tronc, reține clipele acelea de revelație când descoperă un titlu nou sau un autor nou, etc).

– Apoi nu-i lăsa pofta în cui și aruncă o pătură în coșul de pe portbagajul bicicletei, un pachet cu unt gustos Kerrygold, chifle proaspete, cât mai calde și un borcan cu dulceață, de orice fel, sau miere, și pedalați undeva spre o oază de verdeață.

– Lasă-l să savureze momentul! Nu-i zice nimic, va înțelege totul când va întinde untul pe pâine!

Cam așa:

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

unt kerrygold

to-be-continued
(sursă imagine)