§1 Zidul. Povestire scurtă.

Arăta ca un șirag de mărgele care începea să se deșire sub apăsarea grea a clipei. M-a privit trist și cu o voce stinsă îmi spuse:

– Zidul e tot acolo, o mână invizibilă construiește fără oprire, zi și noapte, teritoriul lui „Nu pot!”. Sunt prea slabă ca să mă arunc de partea cealaltă a baricadei. Văd seninul suprem de dincolo dar nu mă mai încălzește cu nimic. Altădată îmi ajungea și o rază de soare ponosită, acum mi-e indiferent cât primesc. Asta înseamnă că nu vreau? Sau că nu pot?

Am tăcut un timp, fără să știu ce să-i spun în clipa imediat următoare. Eram incapabilă să acopăr o voce așa înăbușită oricât de mult aş fi urlat „Trezește-te din amorțeala asta!”. Confuzia mi se citea cu claritate în privire, de aceea continuă mai mult ca pentru sine:

– Nu pot pentru că vreau prea mult! Știi, ieri m-am întâlnit cu sosia mea; era îmbrăcată ca mine în zilele însorite, rujul cafeniu nu lipsea de pe buze, și nici zâmbetul acela jucăuș. Atunci Zidul a apărut mai abrupt, mai bolovănos. Aş fi vrut să mă închidă cineva pe mine și pe acea umbră a mea într-o cămară plină cu borcane umplute cu flori de cireș, puse conștiincios pentru iarnă, ca să pot să îi sorb câteva grame infime de lumină pură, să mă molipsească la rându-i cu râsul acela ce stătea să îi plesnească din clipă în clipă pe buzele pline.

S-a oprit, timp în care am sorbit-o din priviri, nu ca să înțeleagă cât o iubesc, ci ca să dau de temelia zidului ce îi mânca cu lăcomie optimismul, de izvorul acelui râu nesecat de deziluzie. Ardea în mine dorința de a spulbera bariera aceea invizibilă spre un acum efemer dar fericit, numai al ei. În zadar însă. Era o luptă prin care trebuia să treacă singură, fără mine alături, fără cuvintele mele pustiite, ca niște piedici, ca niște capcane.

– Nu te mai chinui, dragă conștiință, totul o să fie bine!

Mă așteptam să mi-l trântească iar pe acel incert „Totul o să fie bine!”, spus numai de ea așa credibil. Iar eu, ca o neputincioasă, am tăcut și iar am crezut-o.

---

Dragi cititori,

Începând de astăzi, mi-am propus să scriu cel puțin o povestire pe săptămână. Pentru că îmi place să citesc povestiri și pentru că mă împlinește acest tip de lectură, o să încerc să făuresc cu propria-mi minte propriile-mi istorisiri. Sper să vă facă plăcere și bine să citiți seria mea de Povestiri scurte din infinit.

Cu entuziasm,

Cristina

Anunțuri

Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri – Julio Cortázar

Povestirile lui Julio Cortázar mi-au dat un simțământ unic, m-au pus față în față cu lumea fantastică într-un fel foarte intim sau, mai degrabă, mi s-a părut că fantasticul îmi apare ca o peliculă transparentă de cuvinte în care îmi pot afunda mâinile dacă doar mi le întind în față, așa de aproape am simțit imaginarul scriitorului argentinian.

Povestirile sunt scurte și conduc suspansul cititorului pe o pantă nu foarte abruptă, până când acesta este înconjurat la final de hăuri, din care nu se mai poate sustrage nimeni și nimic, nici măcar cel care mânuiește cuvintele, parcă scriitorul se condamnă pe sine la un anumit tip de final.

Mi-a plăcut imprevizibilul miraculos din povestirile lui Cortázar. Iar dacă realitatea din povestiri ar fi un personaj, ar fi unul extrem de extaziat, deoarece și-a învins prin potrivire impecabilă de cuvinte, banalitatea cruntă, transformându-i-se truismul  într-o întâmplare ba suprareală, ba subreală. Obișnuitul zilnic se destramă natural sub talentul inepuizabil al autorului de a inventa.

Deși este al doilea scriitor din Argentina a cărui operă am avut prilejul să o citesc, după Marcelo Figueras, pot spune, fără să mă îndoiesc nicio clipă, că în scriitura de tip argentinian stă ascuns ceva magic, ceva sclipitor. Poate felul de a povesti ca o daltă ce sapă în profunzimea cuvintelor. Poate darul descrierilor minuțioase. Poate atenția subliminală pentru detaliu.

Și nu m-am înșelat! M-am oprit mai înainte din scris pentru un moment, pentru a căuta portretul scriitorului. De obicei, după ce mă întâlnesc cu opera unui autor nemaicitit, caut imagini, informații biografice și alte opere, dacă vreau să sap mai în profunzimea gândirii sale. Am citit așadar că acesta este un important reprezentant al curentului: realismul magic. Deci sămânța aceea magică care mi-a încolțit înaintea ochilor a confirmat înclinația lui Julio Cortázar pentru cuvinte creatoare de iluzii realistice și, înainte de orice, de magic.

De la volumul de povestiri al lui Eugen Cadaru, care tot în acest curent se încadrează, am realizat că acesta este tipul de scriitură pe care eu, ca cititor, îl aștept sau, mai degrabă, îl caut. Nu vă gândiți că romanele îmi displac, nici pe departe, dar povestirile îmi aduc un fel de plenitudine a felului meu de a citi, mă împlinesc ca cititor.

„Citisem «Bestiario», prima carte de povestiri a lui Cortazar, si de la cea dintii pagina mi-am dat seama ca era un scriitor ca acela care as fi vrut eu sa devin. Ma gindesc la el cu bucuria imensa ca a existat si cu gratitudinea ca ne-a lasat o opera la fel de frumoasa si indestructibila precum amintirea lui.” (Gabriel Garcia Marquez)

Concluzie: Cu siguranță voi mai citi din povestirile lui Julio Cortázar, prea adânc mi s-a infiltrat pofta de realism magic în subconștient ca să nu îmi doresc să îl descopăr mai în profunzime. Iar voi dacă vreți să descoperiți acest curent, consider această selecție de povestiri una extrem de potrivită. Apoi, opriți-vă un timp și asupra povestirilor magice din “A opta zi e-n fiecare noapte” de-ale lui Eugen Cadaru, prin parcurgerea lor m-am molipsit cu istorisiri magice de-a binelea.

Cuvinte cu miros primăvăratic de infinit:

“Timpul se simte mai puțin dacă stăm liniștiți.”

“Tu aparții acelei specii de martori iubitori care până și în visele cele mai groaznice ne încolțesc zâmbind.”

“Bine ar fi să fie așa, bine ar fi să-ți vină să râzi și să-mi demonstrezi ⌈…⌋ că anii îmi dăruiesc în păr alb ceea ce-mi răpesc din inteligență.”

Imaginar cu un unde și un când: Cred că în diminețile spre locul de muncă, în metrou sau în autobuz, fiecare povestire ar putea însoți ca un camarad luminos. Da, cred că ar putea fi o carte potrivită pentru drum, pentru viața de zi cu zi.

Detalii:

Titlul original: Selección de cuentos

Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți

Anul apariției: 2004

Nr de pagini: 408

Disponibil la Editura Polirom

 

Oscar și Tanti Roz – Eric Emmanuel Schmitt

Pentru că am vrut să citesc cartea înainte de a vedea piesa de teatru, nu au trecut mai mult de două ore până să o parcurg toată, ca şi cum ai traversa un râuleț rece de munte. Aşa te lasă “Oscar şi Tanti Roz” după ce o parcurgi, revigorat (prin prisma substratului cărții și a mesajului) şi cu celulele tremurânde (din pricina poveștii).

Deși este o poveste tristă, Oscar este un exemplu, el întruchipează copilul înțelept, ce înțelege viața şi moartea, ce le acceptă cu maturitate ca pe o evoluție normală. Tanti Roz reprezintă camaradul de nădejde pe un drum fără cale de întoarcere, cu ajutorul căruia Oscar își trăiește credința, iubirea, prietenia, miracole simple ce se produc doar undeva în suflet.

Mi-au plăcut dialogurile cu Tanti Roz: amuzante, calde, sincere, senine, ce aduc un zâmbet cu ecou de nostalgie. Eric – Emmanuel Schmitt are un fel de a scrie atât de simplu, dar totodată atât de profund. Autorul împrăștie cu iscusință emoție reală gratis într-o lume deraiată.

Mi-a plăcut mult ideea itinerariului, dar și șansa de a trăi mai mult decât trăiește un om în mod normal, într-un timp așa de scurt. Așadar, Oscar trăiește principalele momente rezumate: se îndrăgostește, se căsătorește, întâmpină probleme în viața familială,  îmbătrânește, conștientizează efemeritatea lucrurilor; totul se petrece cu rapiditate și cu emoție, ca într-un Concorde pe o rută aeriană unică, cu bilet doar dus.

“— Părinții tăi nu ți-au vorbit niciodată despre Dumnezeu, Oscar?

— Da’ de unde. Părinții mei sunt proști.

— Asta așa e, dar chiar nu ți-au vorbit niciodată despre Dumnezeu?

— Ba da. O singură dată. Ca să-mi spună că nu cred în El. Ei nu cred decât în Moș Crăciun.

— Chiar așa de proști sunt?

— Închipuie-ți! (pag. 30)”

Concluzie: Vă recomand această cărticică, ca pe o scotocire după esență, ca pe o căutare de sine! Iar eu, cu singuranță, voi mai citi cărți din seria aceasta de autor. Dorința de a săpa mai în profunzime în simplitatea desăvârșită a stilului auttorului, fără îndoială, m-au convins.

Cuvinte cu miros primăvăratic de infinit:

“M-am prins că veniseși. Și că-mi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.” (pag. 97)

Detalii:

Titlul original: Oscar et la Dame Rose (2002)

Traducere din limba franceză: Marieva Ionescu

Anul apariției: 2012

Nr de pagini: 112

Disponibil la Editura HUMANITAS (Colecția: Seria de autor Eric – Emmanuel Schmitt)

O părere mai complexă găsiți și aici.

O cărticică plină cu emoție. Atât de simplă și atât de plină de profunzime. Mai multe detalii pe blog: https://carticetindspreinfinit.wordpress.com/2016/03/08/oscar-si-tanti-roz-eric-emmanuel-schmitt/

A post shared by Cărti ce tind spre infinit (@cristina.vintura) on Apr 21, 2016 at 8:00am PDT

The Salt of the Earth (2014), un documentar obligatoriu

Am văzut de curând documentarul “Sarea pământului”, mai exact acum trei zile, dar încă persistă nodul acela incomensurabil și acea senzație de gol imens, încă stăruie întrebările sterpe de răspunsuri, încă înghit în sec. M-au lovit fotografiile realizate în țările sărace, mult prea sărace, drept în moalele capului, și deși ochii oamenilor grăiau atâta suferință, am citit în privirea lor biciuită de neputință, parcă un fel de speranță, parcă un alt tip de împăcare (ruptă din cer, cu iz de nemurire). Ciudat, nu?

Documentarul biografic nu este doar despre problemele majore cu care se confruntă omenirea, ci este și despre speranță, despre o dragoste nemărginită pentru semeni și pentru natură. Altfel fiind spus, imaginile conturează portretul fotografului brazilian, Sebastião Salgado, cel care a privit, timp de mai bine de 40 de ani, când prin obiectivul tristeții desăvârșite, când prin acuratețea bucuriei, lumea într-un continuu salt, lumea într-o continuă imprevizibilitate, lumea pe un drum ireversibil.

Cele mai cunoscute publicații ale sale sunt: The Other Americas, Sahel, Workers, Migrations and Genesis (sursă: Wikipedia), care conțin o multitudine de fotografii realizate de-a lungul anilor, unele dintre ele alcătuind și vizualitatea peliculei.

Sebastião Salgado (sursă)

Da, după cum am spus și în titlul articolului, “The Salt of the Earth” este un documentar ce trebuie văzut de noi toți; nu știu câți dintre noi vor fi la fel după ce îl vor viziona, nu știu câți dintre noi vor rămâne total indiferenți, dar e mai mult decât dacă nu l-am fi văzut deloc.

“We are animals, born from the land with the other species. Since we’ve been living in cities, we’ve become more and more stupid, not smarter. What made us survive all these hundreds of thousands of years is our spirituality; the link to our land.” – Sebastião Salgado (sursă)

IMDb: 8,4/10 (sursă)

Cartea râsului și a uitării – Milan Kundera

Milan Kundera, într-o imagine, pe care eu o consider extrem de sugestivă. (sursă)

Milan Kundera, romancier și eseist de origine cehă, mi-a apărut ca o revelație, ca un fel de a scrie pe care demult așteptam să îl descopăr, și pe care, cu siguranță, nu voi înceta să îl exploatez. Este acel tip de autor care îl aduce pe cititor în odaia sa cea mai intimă, pentru a expune metafore întemeiate ori pe o prezumție clară, ori pe simțul vieții prea ascuțit, prea realist, prea impregnabil. Cititorul este invitat politicos pe fotoliul din colțul semiîntunecat al camerei, pe brațul căruia se află un trabuc neterminat, uitat, lângă aflându-se o lampă cu abajur și un teanc de cărți din timpuri mai grele.

Și așa începe “Cartea râsului și a uitării”: cu personaje ce se caută, cu note autobiografice presărate pentru a accentua un soi de dramatism, cu întâmplări neobișnuite, cu obiecte adiacente – derelict, pe care unele personaje se luptă să le scoată la lumină, o lumină prea slabă însă (trecutului nu i se pot modifica setările). Deși cartea conține nenumărate reflexii asupra unor teme fundamentale, adeseori discutate: limbajul, muzica, politica, poezia, jocul, relațiile de familie, sexualitatea privită ca o metaforă (pe această temă se construiesc numeroase situații atipice), acestea reprezintă doar fundalul întâmplărilor sau declanșatorul de neobișnuit.

Volumul conține 7 părți (ca 7 povestiri de sine stătătoare), în care râsul, uitarea și sexualitatea sunt frontierele unor teritorii învecinate, în care cititorul “țopăie” insațiabil de la o metaforă la alta. Cititorul se poate uita pe sine între coperți, pentru a vizualiza niște proiecții ce nu aduc, nici respingere, nici calm, ci mai degrabă o înclinație spre profunzimea lucrurilor. În cele din urmă, cartea lui Kundera rămâne ca o cerneală permanentă.

Vocea autorului: “Această carte este în totalitatea ei un roman în formă de variațiuni. În succesiunea lor, fiecare capitol, constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situații unice, a cărei înțelegere se pierde pentru mine în nemărginire. E un roman despre Tamina și, din clipa în care Tamina părăsește scena, devine un roman pentru Tamina.” (pag. 195)

Concluzie: Cu siguranță voi mai citi și alte cărți ce aparțin scriitorului ceh, cum ar fi: “Insuportabila ușurătate a ființei”, “pe care, în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărțile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă” (sursă: Wikipedia), “Iubiri caraghioase” – nuvele, “Gluma” – primul său roman, etc. Prin urmare, vă recomand această carte pentru scrisul inconfundabil al autorului, pentru universul metaforic pe care îl construiește, pentru “promptitudinea” și intimitatea cuvintelor, pentru a citi mai multe despre “litost”, pentru a descoperi o altă carte ce tinde spre infinit.

Imaginar cu un unde și un când: Da, undeva la mare, când vreți să alungați monotonia. O să înțelegeți de ce!

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

“Îi spuneam surorii mele, sau îmi spunea ea mie, hai să ne jucăm de-a râsul, vrei?” (pag. 69)

“Omul știe că nu poate cuprinde universul cu soarele și aștrii săi. Mult mai insuportabil i se pare însă faptul de a fi condamnat să rateze și celălalt infinit, cel foarte apropiat și la îndemâna lui. Tamina și-a ratat infinitul iubirii, eu l-am ratat pe tata și fiecare își ratează propria operă, deoarece, urmărind perfecțiunea, pătrunde în miezul lucrului și acolo nu poți merge niciodată până la capăt.” (pag. 194)

Detalii:

Titlul original: Kniha smichu a zapomnéni (1979)

Traducere din limba cehă: Mariana Vorona

Anul apariției: 2013

Nr de pagini: 268

Disponibil la Editura HUMANITAS (Colecția: Seria de autor Milan Kundera)

O altă părere găsiți și pe Bookuria.info.

Iar vouă, dragi cititori de Cărți ce tind spre infinit, vă doresc o primăvară frumoasă, plină de râs, dar nu și de uitare!