Povești spuse la gura cerului

Dintotdeauna am iubit apusurile, momentele în care culorile se contopesc împovărate, albastrul uită că este albastru și alunecă nepăsător spre portocaliul aprins ca vârful arzând al unui chibrit. Dar portocaliul se plictisește repede să fie el însuși, iar sătul de sine, de prea multă pasiune neîmpărtășită, se lasă mâncat de un roșu lacom. Într-un final bătălia se duce într-un roșu pătimaș, sângeriu, și negrul nopții. Secundele trec nepăsătoare în ochii privitorilor, liniștea se scutură de colb pe retină. Îmbrăcându-se în cămașa de noapte, negrul cuprinde dintr-o singură înghițitură roșul fără vlagă la linia orizontului. O ultimă rază se zvârcolește neputincioasă, … Continuă să citești Povești spuse la gura cerului

Trei poezii iernatice

Când citesc poezie mă înfrigurez ca un copac dezgolit de ger, de aceea tind să asociez versurile cu iarna, cu albul și cu frigul, cu focul mocnind și cu liniștea clară, albicioasă. Cam așa: De vorbă cu iarna — Ion Minulescu Pictură de iarnă – Adrian Păunescu Sânt pictori, în cer, care lasă Culorile lor să mai cadă Pe-aci, pe pămînt, pe acasă, Şi asta se cheamă zăpadă. Sub bârne albastre-celeste Lumina privirii tresare, Când strigătul nostru mai este Zidit într-o sfântă ninsoare. Mai vindem din fumul năpraznic Al zilnicei noastre redute Un bon de intrare la praznic Când ninge din … Continuă să citești Trei poezii iernatice