Nebuni de fericire. SuperBlog 2015 (13).

— Uite, Alice, cât sunt de compleți împreună! Cred că doar doi oameni nebuni pot ascunde în piept o așa dragoste mare!

— Ana, dreptatea este de partea ta, un om în deplinătatea conștiinței nu ar putea iubi cu atâta intensitate! Trebuie să îți azvârli mintea de partea alienării ca să iubești atât! Gândul că acești doi oameni nu vor fi soț și soție niciodată cu titulatură autentică, nu doar porecliți de noi, mă întristează realmente. Dacă am putea să facem ceva… Dar ce?

— Alice, am o idee năstrușnică! Eu propun să îi căsătorim, ochii lor au spus “Da!” de când s-au privit întâia oară în sala de mese a sanatoriului. Mai știi, oare, ce pace desăvârșită s-a așternut peste întreg Pământul în acea clipă infinită de atemporalitate? Aproape că celulele-mi vii uitaseră de gravitație și de electromagnetism, și pluteau într-un echilibru interior desăvârșit.

— Da, Ana, ceva inefabil s-a petrecut cu certitudine! O lumină caldă a răsărit ca în urma unei minuni! Parcă am simțit însăși respirația molcomă a întregului Univers. Și până la urmă ideea ta este cu adevărat genială!

— Gândește-te Alice, că vor putea, după căsătorie, să locuiască în aceeași cameră a sanatoriului, fără să mai fie nevoie să îi sedăm pentru a-i transporta dintr-un corp în altul, după o oră când li se face dor unul de celălalt. De ce să nu facem doi bătrânei fericiți dacă există această posibilitate?

— Clar, Ana! Drept este că nu știm cum va reacționa d-l director, în ce sanatoriu de nevroze s-a mai pomenit un asemenea eveniment?! Dar asta nici măcar nu contează!

Dialogul lor a fost întrerupt însă de venirea d-lui director la servici, un bătrânel grăsunel, mereu cu o expresie prea serioasă, îmbrăcat în același pardesiu negru, sobru, cu aceeași pălărie de detectiv. Când le-a văzut, și-a ridicat ușor pălăria de pe vârful capului în semn de salut. Alice, cea mai curajoasă dintre cele două prietene, i-a răspuns cu mâna dreaptă printr-un gest de oprire, și cu pași repezi alergă spre bărbatul, a cărui față părea să nu fi articulat niciodată vreun zâmbet, atât de tăioasă îi era expresia facială. Ana, țintuită în loc de înghețul din privirea lui, nu ar fi îndrăznit nici într-o sută de ani să îi solicite pregătirea actelor oficiale pentru căsătoria bătrâneilor îndrăgostiți.

— Alice, nu știu de unde ai tu un asemenea curaj, mie mi-a fost frică și să mă mișc, să nu mă spag de țurțurii din privirea lui arctică, spune Ana, văzând-o pe Alice apropiindu-se.

— Ana, este om și el, nu trebuie să îți fie frică de oameni, ci de întâmplări cu oameni. Concluzia este că ideea nu prea l-a încântat, din pricina birocrației bineînțeles. A spus totuși că se va gândi: “Totul pentru binele pacienților mei!”, a proclamat. Să sperăm la bine! Acum să mergem să îi ducem în grădină pe bătrâneii noștri încântători pentru plimbarea de după-amiază!

— Cu toată bucuria din lume, Alice! Să mergem!

Afară aerul mirosea a cremă de zahăr ars, ca în copilărie. Ana și Alice pășeau încet pe lângă scaunele cu rotile ale celor doi tineri îndrăgostiți, pentru că asta se vedea în ochii lor scânteietori, o dragoste tânără, abia înflorindă, primăvăratică. Iubirea lor era ca o lumină ținută într-un felinar, ce ardea mereu. Bătrânețea lor împacheta timpul în răvașe minuscule ca sa le împrăștie apoi prin toate colțurile Pământului sărăcit. Deși trupurile lor mureau câte un gram pe zi, iubirea lor tânără înflorea prin dosurile trăsăturilor osoase. Dragostea lor s-a așternut ca o zăpadă albă, imaculată, ca atunci când te trezești într-o dimineață, și dând perdelele la o parte privirea ți se izbește de un strat considerabil de cer încărunțit. În privirile lor domnea un zâmbet în culorile apusului care vindeca margini de abis.

Trupurile lor erau unul, vârful sonor al părului ei cârlionțat, cărunt, se continua prin barba lui rărită de prea multe toamne, până când amintirile lor de-o viață s-au unit și au dat naștere la ouă de păsări migratoare, ce zburau spre ținuturi mai tinere, mai calde. Unde se termina întinderea vieților lor nu aș știi sa vă spun, cert este ca iubirea lor pâlpâia continuu ca o flacară ferită cu mâinile de vânt, de timp.

s560x316_Nunta_batrani
(sursă)

La nici o săptămână de la discuția dintre Alice și domnul director, aceasta s-a întâlnit pe holul lung ce ducea spre sala de joacă a bătrânilor, cu însăși sobrietatea întruchipată.

— Chiar pe d-vostră vă căutam, d-ra Alice! În ședința de ieri am discutat și cu ceilalți beneficiari despre propunerea d-voastră cu privire la căsătoria d-lui Emil cu d-na Matilde. Aceștia au fost peste poate de încântați de nunta celor doi, spre mirarea mea. Toate informațiile cu privire la organizarea evenimentului sunt în acest dosar. Deci, până la urmă vom avea nuntă la sanatoriu!

Ochii lui Alice s-au umplut de nespusă bucurie, nu îi venea să dea crezare urechilor. Mai că l-ar fi rugat pe d-l director să se repete, dacă acesta nu ar fi parcurs o distanță considerabilă din holul lung. Nerăbdătoare, deschise plicul și citi:

Eveniment: Căsătoria dintre D-l Emil Noica și D-na Matilde Perez

Data: 31 noiembrie 2015

Cununia civilă va avea loc la sanatoriu, oficiată de D-l Primar Constantinescu, ora 10:00.

Cununia religioasă va avea loc la Biserica Sfânta Treime (Biserică ce aparține sanatoriului), ora 13:00, după masa de prânz.

Petrecerea de nuntă va începe la ora 17:00, după plimbarea de după-amiază a alaiului, la restaurantul Gold Old Times, al cărui personal va pregăti un meniu special pentru pacienți. Sala va avea un decor familiar, muzică clasică și jazz.

Invitați sunt toți pacienții, personalul sanatoriului și rudele apropaiate ale mirilor.

Mulțumiri se aduc hotelului Golden Tulip Times, care a primit cu bucurie sarcina de a organiza o nuntă atât de neobișnuită, beneficiarilor, personalului sanatoriului și d-rei Alice, nașa mirilor!

12047172_10153708553810561_642325336665005884_n

Ochii lui Alice s-au umplut de lacrimi de bucurie, un vis ce urma să devină realitate.

Cât a fost de așteptat evenimentul acela de oamenii din sanatoriu (pacienți, asistenți, însuși domnul director)! Nu se știe cu precizie dacă au petrecut trei zile și trei nopți, dar cu certitudine nunta dintre Emil și Matilde a rămas în istoria omenirii, și despre aceasta se mai vorbește și astăzi încă. Iubirea lor este luată drept exemplu de urmat.

În ceea ce mă privește, am onorat și eu inivitația-ziar la nunta bunicului meu îndrăgostit nebunește la vârsta de 86 de ani. Atunci mi-a fost dat să văd ce înseamnă cu adevărat fericirea! Alexitimie și râs fără grai!

“Le-aș dovedi oamenilor cât greșesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că îmbătrânesc numai când încetează să iubească.”— Gabriel Garcia Marquez

cuplu1-379x500
(sursă)

P.S. Articolul este scris pentru proba nr. 13 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Hotel Golden Tulip Times.

Prăjitura eleganței la desert, vă rog! SuperBlog 2015 (12).

Cred că fiecare femeie se împiedică pe parcursul vieții de momente în care, orice am face, nu ne regăsim, interiorul nostru strigă după atenție, dar neglijența din exterior câștigă mereu. Exact într-un astfel de moment eram și eu prinsă acum câțiva ani de zile, când, luând prânzul, în cel mai îndepărtat colț al restaurantului, am găsit bilețelul de mai jos, ce conținea ingredientele pentru o prăjitură atipică, uitată de cineva exact la masa la care mă așezasem. Să fi fost semn, oare?

prajitura elegantei

Citind rândurile de mai sus, mi-am dat seama că în ultimul timp nu m-am mai întors după rujul ce striga puternic după mine. De câte ori nu am plecat răvășită dimineața spre birou, și când mi-am văzut chipul reflectat în oglinda minusculă de pe coridor, m-am întors val-vârtej pentru că o voce interioară se văicărea după rujul ce lipsea de pe buze, care să așeze pe chipul șters, încercănat, o expresie pozitivă în ton cu sinele meu zburdalnic?

Întotdeauna mi-a plăcut să folosesc rujul ca singurul produs cosmetic ce trebuia să nu îmi lipsească într-o zi obișnuită de muncă. Părul prins într-un coc la baza cefei și un ruj închis pe buze, în ton cu toamna, denota acum câțiva ani eleganța-mi. Și rochia aceea neagră, elegantă, aleasă din colecția Lady E (Colecții → Couture → Evening → Lady E) a Casei de modă ELLIS, ce s-a potrivit atât de bine într-o seară în doi. Am și uitat de când nu am mai băut un pahar de vin roșu într-un timp atemporal, în compania unui om drag.

Colectia Lady E, Casa de moda ELLIS

“Cu cât o rochie e mai bogată, cu atât e mai săracăGabrielle Chanel

Prăjitura eleganței mi-a răvășit amintirile în care femeia din mine conta mai mult, iar momentele din ultimii ani în care m-am neglijat pe mine și prieteni vechi parcă s-au amplificat considerabil, plus numeroasele replici pe care le-am spus inconștient, din pricina oboselii sau a stresului.

Ellis-mic-250x250De câte ori nu am spus o replică răstită într-un dialog anost, cu toate că vocea eleganței din interiorul nostru încerca să ne pună mâinile-i delicate peste gură. Da, consider că eleganța poate fi și rostită, nu doar generată prin îmbrăcăminte, prin accesorii sau prin machiaj. Și oare când tonul nostru nu este unul tocmai elegant, cald, oare nu aducem denigrare astfel sensibilității genetice din interior?

Îmi pun întrebări mie însemi, la care sunt nevoită să răspund că vina este de partea noastră. Orice femeie merită să fie elegantă, atât prin stilul vestimentar, cât și prin limbaj și atitudine.

Eleganța se învață într-adevăr! Dar se și reînvață!

Gândindu-mă la toate acestea, în timp ce prânzeam în colțul acela ferit de privirile oamenilor, dar nu și de conștiința mea dojenitoare, care îmi reclama indiferența cu care m-am privit în ultimii ani, ceva în interiorul meu s-a schimbat brusc. Simțeam că trebuie să fac ceva pentru mine, prea decăzusem în ochii mei. Așa că am lăsat deoparte prânzul neterminat, și în timpul ce mi-a mai rămas din pauza de masă m-am așezat în fața laptopului și am tastat în rubrica de căutare: platformă de mentorat. Primul link mă direcționa către comunitatea Chic-Elite, unde am fost întâmpinată cu nenumărate sfaturi de neprețuit și o multitudine de articole interesante.

ChicElite_slogan-300x284De atunci am rămas fidelă comunității, pentru că a fost puntea spre mine însămi,  și deși sunt iar cea de care am fugit atâta timp, nu mă satur să citesc articolele femeilor CHIC, a celor care reușesc prin simplitate, eleganță și istețime să schimbe ceva în noi, în lume.

Rețeta pentru prăjitura eleganței a rămas în acea zi exact în locul în care am găsi-o, poate va mai avea cineva nevoie de un semn, pentru a se privi pe sine. În ceea ce mă privește, mănânc molcom prăjitura eleganței de fiecare dată când cinăm în oraș, având grijă să nu deranjez rujul ce nu îmi mai lipsește de pe buze!

Nu ezita și tu să fii elegantă, să fii chic!

P.S. Articolul este scris pentru proba nr. 12 – SuperBlog 2015 – ai cărei sponsori sunt: Chic-Elite.ro și ELLIS.

Moment de bucurie pură

Era dimineață devreme când în oglinda somnambulă din baie ceva s-a schimbat. Buclele aranjate conștiincios, curbate cu repeziciune pe ondulator, s-au schimbat în galuștele acelea neglijente, perfecte, de când corpul nu îmi era mai mult de o neghină, și alergam cât era ziua de lungă pe ulițele satului în căutare de V-ați ascunselea și de Șotron.

Într-o clipită, în jurul ochilor obosiți, cearcănele mi s-au închegat într-un zâmbet perfect arcuit, proporțional cu bucuria de a trăi a neghinei, alungând departe ridurile specifice vârstei. În oglindă se reflectau zâmbete curate ce îmi alergau în pas vioi pe buzele crestate de timpul neiertător.

— Oare să fie oglinda fermecată? Prostii! Sunt eu prea obosită sau prea bătrână și am vedenii!

Am privit înspre pardoseală, poate când îmi voi fi privit din nou chipul în oglinda cumpărată din comerț, nu dintr-un bazar turcesc, mă voi fi văzut pe mine, cea care există realmente. Sau cea care ar trebui să fie?

Gândurile acestea retorice însă au fugit departe când mi-am văzut vișinul bătrân umplând peisajul din spate, pe loc aglomerându-se verdele proaspăt al grădinii lungi din spatele casei. Mi-a fost atât de frică să mă mișc, să nu spulber acest miracol, această regăsire. M-am văzut țopăind din curte înspre gradină cu o carte ținută la subsori, cântând ceva nedeslușit. M-am uitat mai atentă, buzele roșii, cărnoase, mi-au apărut rostind parcă singure, independente de tăcerea ce mi s-a așternut în minte: „Era un rățoi posac toată ziua sta pe lac..” Am început inerțial să cânt la unison cu copilul din oglindă.

În minte mi se învârteau spasmodic întrebări cu nemiluita:

— Cum de nu am uitat? Cum de anii nu au șters copilul din mine? Cum? Dar eu am crezut că…

Fetița din oglină părea că ascultă cu indiferență roiul meu de întrebări ilogice, incerte, sau pur și simplu nu mă auzea. Țopăind și fredonând în continuare cântecul Rațusca, a ajuns la poalele vișinului. Atunci ceva magic s-a întâmplat. S-a oprit un timp infinitezimal și privirile noastre s-au topit una în cealaltă pe retină. Privirea părea că alunecă pe lacrimi înghețate. Dar nu, ochii ne râdeau de fapt, ca râsu – plânsu. În ce veselie transparentă se scăldau ochii-mi albaștri în care se oglindea cerul de vară, de deasupra vișinului. În privirea îmbătrânită îmi vuia un iulie răcoros. Ce minune!

M-am văzut apoi cățărându-mă ca o liană în vișinul bătrân, cel care m-a considerat mereu o creangă grațioasă de-a lui, un vlăstar tânăr de-abia ieșit în lume. El, vișinul, care mă ținea binevoitor ca pe tinerețea lui, cel care și-a lăsat de atâtea ori ramurile chinuite de leagănele mele imperfecte, legate de mâini mici, nepricepute. Dar îmi ținea isonul mereu, mă lăsa să mă bucur.

M-am văzut apoi așezându-mă în „fotoliul” meu din vișin, citind paginile lui Hector Malot, „Singur pe lume”, învăluită de răcoarea dimineții. Întotdeauna am iubit răcoarea desăvârșită.

Gândul că am întârziat deja la muncă mi-a atras atenția de la acea dimineață din copilăria mea îndepărtată. Am privit înapoi în oglindă și mi-am văzut chipul cu umbrele timpului presărate ici colo și vișinul bătrân din care au căzut atâtea toamne, dar cine le mai ştie.

— Așa am început să citesc, să trăiesc în cărți! Dragostea mea pentru lectură a prins rădăcini adânci și definitive în eul meu flămând de cunoaștere prin seva vișinului. Acela e momentul când am început să iubesc cărțile, când au început lumi fantastice să îmi curgă prin venele plăpânde de copil.

De atunci, privesc în fiecare dimineață oglinda solitară din baie, poate poate se va mai repeta momentul acela, poate copilul va mai apărea din nou clar la suprafață. Un presentiment îmi spune că voi mai fi copil cândva!

Iar voi, dragi cititori, ce moment ați vrea să se repete? Vă invit să vă împărtășiți momentul pe care l-ați repeta la nesfârșit în formularul pregătit de DANONE Cremosso.

Cu drag!

„Scrisorar” cu brânză pufoasă. SuperBlog 2015 (11).

În vacanța trecută de vară mi-am petrecut o săptămână la țară, la bunici. Și cum aveam de gând să îmi fac oficială pasiunea pentru scris, și anume să îmi inaugurez propriul meu blog, un blog de carte și de poveste, am hotărât să merg în podul casei bunicilor să mă uit după cărțile străbunicului, uitate într-un colț, prăfuite și fără viitor. Mare le-a fost zâmbetul, când după atâta amar de vreme, s-a hotărât cineva să le resusciteze, să se mai simtă deschise de cititori, măcar o dată.

Am petrecut atunci o bună parte din după – amiază în acel colț magic, rupt din tinerețea străbunicului meu, de la care am moștenit dragostea de carte. Lada veche, doldora de cărți, mi-a apărut ca o comoară din adâncuri. După ce am scos aproape toate cărțile vechi la lumină, mi s-a reflectat în ochi o legătură de plicuri vechi, ponosite.

Le-am eliberat de sub apăsarea nodului gros și am lăsat să abunde aerul în care strălucea leneș colbul, scrisorile de dragoste ale stră-stăbunicului, șirul epistolar de douăzeci de scrisori uitate de timp către Lady Tonia de Aragon, curtezană a nobilului Romulus probabil, după cum am citit pe internet, scrisori ce nu au fost trimise niciodată. Zâmbetul mi s-a transformat brusc într-o expresie de amărăciune. Am deschis o scrisoare la întâmplare și am citit:

scrisoare de dragoste 1

Înghit în sec. Pe chipul înmărmurit, îmi aleargă în voie umbrele tristeții vechi de peste  o sută de ani. Stau o clipă și privesc în gol. După un timp de oftat, iau un alt plic și citesc:

scrisoare de dragoste 2

Un zâmbet mi-a apărut neașteptat pe buze și mă aud spunând, surprinsă de descoperirea făcută:

— Aaa, deci plăcerea asta a mea nebună de a mânca numai brânză de acolo se trage! Deci antecedentele atestă asta! E tradiție!

Prinsă  în mrejele trecutului, tot mai curioasă, iau un alt plic să citesc mai departe, poate stră-străbunicul meu și-a declarat dragostea și a primit în revers o scrisoare de la Lady Tonia de Aragon. Poate i-a împărtășit și ea o dragoste imensă!

scrisoare de dragoste

— Daaa, și stră- străbunicul meu a fost fan brânză! Asta da descoperire! Dar până la urmă, cine n-ar fi?! Hm, de la asta i s-a tras toată dragostea lui mare!

P.S. Acesta este un articol scris pentru proba nr. 11 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Delaco Distribution SA.

Recenzii: Mintea – John R. Searle, Cartea mută – Sebastian Doubinsky, Domnul Tic (Vol. II) – Laura Baban

Deși ultimele mele articole au avut o varietate de teme – povești închipuite pentru probele SuperBlog 2015 – nu am lăsat deoparte însă în toată această perioadă cărțile și lectura, pasiunea mea dintotdeauna, și cum tematica acestui blog este Cartea care tinde spre infinit, acea carte care îți vine instinctiv în minte când cineva îți cere o recomandare livrească, iată așadar ce am mai citit în ultima vreme:

1. Mintea: Scurtă introducere în filosofia minții – John R. Searle

O ramură a literaturii asupra căreia îmi place când și când să mă aplec ca un lan de grâu în suflarea vântului tomnatic, este literatura filosofică. Cu prilejul acestui articol, îi mulțumesc Mihaelei – Cărți și călătorii – pentru cartea de față, care mi-a căzut în mâini în urma unui concurs organizat pe blogul ei.

“John R. Searle este profesor în Departamentul de Filosofie al Universității California, Berkeley.” (coperta posterioară a cărții)

Cartea debutează cu cele 12 probleme pe care le ridică mintea, de la Decartes și succesorii lui până la teoriile existente actualmente, oferind soluții explicate pe înțelesul tuturor. Mai apoi, autorul explică într-un stil comprehensibil subiecte ca: materialism (behaviorism, fizicalism, funcționalismul computațional), conștiința, intenționalitatea, liberul arbitru, inconștientul, percepția. Pentru cei pasionați de domeniul minții, dar nu numai, această carte constituie, cu siguranță, un pas înainte și o lectură captivantă. Pentru mine, această carte a fost ca un manual școlar plin de informații clasificate, câteva denumiri fiindu-mi total necunoscute, de exemplu monismul (monism mentalist – idealism și monism materialist – materialism).

“Știința fizică este incompletă. Sufletul nostru este ceva care se suprapune peste restul lumii. El este creat prin intervenție divină și nu face parte din lumea fizică așa cum este descrisă de știință.”

20151001_183934 (2)Detalii:

Titlu original: Mind: A brief introduction (2005)

Numele complet al autorului: John Rogers Searle

Traducere din limba engleză: Iustina Cojocaru

Publicată de Editura Herald (2013)

Nr. pagini: 333

2. Cartea mută – Sébastian Doubinsky

“Cartea mută” face parte din colecția “Cartea de pe noptieră” (nr. 139), o serie de volume mai puțin cunoscute, dar interesante, după cum am menționat și anterior. Cele câteva zeci scurte de pagini au fost parcurse extrem de repede, în primul rând prin simplitatea limbajului, dar și prin suspansul ce susține povestioara.

Cartea prezintă vacanța topografului Alessandro Salomonsen, perioadă în care decoperă pe insula Santo Domenico (Sicilia) cu locuri magice, învăluite de mister, prin identitatea cărora personajul principal trăiește sentimente uitate. Mi-au plăcut îndeosebi notațiile acestuia, pe fundalul peisajului exotic.

Observația criticului: “O carte solară plină de omenesc (adică de umbre), de citit vara, eventual pe o insulă.”

“Există contraste pe care avem tendința să le uităm, dar ele revin ca un elastic rupt pe neașteptate. Unul dintre ele este frumusețea apusului de soare văzut pe fereastră în timp ce soția îți vorbește despre divorț.”

20151017_153347

Detalii:

Titlu original: Le livre muet

Traducere din limba franceză: Daria – Laura Bârsan

Publicată de Editura Humanitas (2008)

Colecția: Cartea de pe noptieră, nr. 139

Nr. pagini: 132

 

3. Domnul Tic și alte iubiri de prin lume (Vol. II) – Laura Baban

domnul tic vol IIAl doilea volum al Laurei Baban mi-a adus din nou un zâmbet perpetuu pe buze. După cum am mai spus și anterior, vorbele Laurei au ceva magic frământat în ele, și cred că lucrul ce le diferențiază de celelalte cărți este sinceritatea absolută și sentimentul de destăinuire pe care îl ai când citești. Parcă nu lipsește nimic, toate cuvintele au miros primăvăratic de infinit. Trebuie să recunosc că de-abia aștept să citesc volumul III.

Vă recomand din suflet cărțile Laurei, sunt pline de sentimente pure și de aventură, cu Tic cel năzdrăvan!

Detalii:

Comenzi online: www.laurababan.ro, www.shop.savonia.ro

Anul publicației: 2015

Nr. pagini: 303

Cana – râs. SuperBlog 2015 (10).

Toată mutarea asta mi-a răvășit interiorul complet, gândurile îmi aleargă zăpăcite dinspre cap înspre vârfurile reci ale degetelor, percepția extrasenzorială nu e de găsit niciodată acasă când rațiunea bate insistentă la ușă, emoțiile sunt mai sensibile ca oricând. Nostalgia se scaldă în voie în ochii aplecați predominant înspre frunzele ce se plimbă dintr-o parte în alta a trotuarului în bătaia vântului de toamnă. Când te hotărăști să te muți, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, parcă convoci și trecutul să participe la această acțiune. Am decis așadar să nu scotocesc prea mult sertarele amintirilor și în geamantanul de voiaj să îmi iau doar hainele călduroase și cana mea de ceai cu floarea soarelui, cea care, indiferent de conjunctură, mă acompaniază oriunde ca un prieten pentru totdeauna. Ce ar putea să îmi bucure mai mult sufletul? Ceaiul de mentă în această cană mi-a păcălit întotdeauna diminețile care se prevesteau abătute, astfel, ziua căpăta o tentă veselă și plină de culoare.

20151023_193050

Deși Lund (Suedia) este un oraș prietenos, a cărui climă permite deplasarea cu bicicleta, acesta fiind numit de suedezi și “orașul bicicletelor”, nu pot să nu recunosc că plecarea aceasta cu bursă nu îmi provoacă și neliniște, întrebări cu nemiluita îmi traversează mintea, deși știu că va fi o experiență de neuitat. Așa pățesc mereu când drumul cotește brusc, ba la stânga, ba la dreapta. Iubesc să călătoresc, iubesc să descopăr locuri noi, culturi noi, să râd cu oameni frumoși, deși frica de început m-a privit dintotdeauna cu stăruință ca printr-un binoclu. Are și frica însă curiozitățile ei.

Mâine am zborul spre Lund. Ultima zi în Brașov m-am hotărât să o petrec pe bicicleta mea roșie, să las culorile toamnei să mi se imprime veșnic pe retină. Nu pot însă să plec fără a-i pregăti un cadou prietenei mele de plimbări cu bicicleta în natură și de filosofat câte-n lună și în stele până adormim de la atâta imaginație. Nu m-am priceput niciodată la cadouri, dar mi-a plăcut întotdeauna să fiu atentă la dorințele năstrușnice ale Anei, întotdeauna i-au plăcut cadourile care să spună o poveste neobișnuită, care să transmită emoția unui trecut numai al lor.

Cum nu aveam nicio țintă, m-am hotărât să merg prin centrul vechi, pe premisa că ceva îmi va atrage atenția cu certitudine, după cum de altfel s-a și întâmplat. Un magazin micuț și cochet, proaspăt deschis, intitulat Magazinul de căni, care m-a dus, fără să bag de seamă, cu gândul la o cafenea dintr-un tramvai suedez. Nu băusem, de altfel, niciodată o cafea sau un ceai într-un astfel de loc, deși ideea îmi surâde de-a dreptul. Fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am parcat bicicleta și am intrat în maganiul – kafenés.

Înăuntru, un bătrânel simpatic m-a privit cald ca un “Bun venit!”, ochii lui de zâmbet, verzi, ce semănau ca ceaiul verde în urma infuzării, mi-au dus gândul la definiția dată de Henri Bergson râsului: «Du „mécanique plaqué sur du vivant”, vous dis-je !» (Teoria râsului).

— Ceva neobișnuit sălășluiește în acest loc, ceva sclipește, ceva se ascunde, ceva cântă, ceva visează, ceva suspină, ceva râde, îmi spun cu voce tare.

Am luat la rând rafturile pline ochi cu căni de ceai de tot felul, căni pictate cu măiestrie, căni croșetate, toate înșiruite cu suflet, ca strofele într-o poezie de iubire neîmpărtășită. Între timp, bătrânelul mi-a pregătit un ceai din care ieșeau aburi denși. Mi l-a oferit spunându-mi:

— Acesta este din partea casei. Este un ceai special. Să îl savurați cu plăcere!

Am mulțumit, fiind surprinsă de gestul dumnealui. Am sorbit imediat o înghițitură tămăduitoare. Seva aromată mi-a ajuns până în vârful degetelor înghețate, sub forma manșoanelor și a pedalelor de la bicicletă. Deși, când beau un nou tip de ceai, recunosc imediat ingredientele componente, cele ce dădeau gustul acestuia au rămas până acum un mister. Scorțișoară? Ghimbir? Mirt lămâios? Rooibos? Ce să fie oare?

În timp ce scotoceam în sertarul gusturilor, un sunet de pian mi-a străpuns urechile calde, Cântec de leagăn, Johannes Brahms. Zâmbesc ca un prunc la vederea chipului blând al mamei. Mi-au apărunt atunci în ochi, ca niște fantasme uitate, prispa casei, ulița, vișinul bătrân, gângurelile, râsul. Mi-am dat seama că am uitat că încă sunt copil, că încă tânjesc să zâmbesc după chipul mamei. Fuga cu gândul spre casa părintească mi-a fost întreruptă de sunete pașnice de tobe, pianul și tobele se auzeau concomitent ca într-un mixaj perfect. M-am îndreptat spre locul de unde venea sunetul – declanșator de amintiri. Era cana muzicală, din categoria Căni cu pasiuni. Am luat-o în mâini, iar ea s-a deschis ca o cutie muzicală magică, fredonând suav mixajul copilăriei.

cana-muzicala-mnulr-horz
(sursă)

O las din mâini, iar pe același raft, al cănilor cu pasiuni sincere, zăresc cana – Istoria literaturii. Neputând face față curiozității, o iau și pe aceasta între degete, iar ea se deschide ca o carte universală, și îmi apare dinaintea ochilor indexul celor mai importante cărți din istorie, volumele – monumet, de la Homer la James Joyce, de la Sully Prudhomme la Svetlana Alexievici. Am rămas uimită, nu reușeam să dau crezare ochilor! Muzică clasică și literatură, iar pe fundal, toamna.

— Acesta este cadoul care îi revine Anei, o cană cu cărți, îmi zic entuziasmată!

Mă îndrept cu pași grăbiți spre casă, casă de marcat modern spus, căci bătrânelul avea o condică cu toți cumpărătorii ce au trecut pragul magazinului până atunci, o listă nu foarte lungă, în care trebuia să împărtășești un gând de moment. Atunci m-am uitat la bătrânețea verde din ochii lui, am râs amândoi ușor și am scris: “Nimic nu e mai dezarmant ca râsul.” (Henri Bergson). Și atunci gândurile mi-au gonit tot spre mama, la râsul ei perfect. Dacă aș putea să torn într-o cană râsul ei, poate că..

Dau să ies, dar  vocea bătrânelului mă țintuiește un timp pe loc:

— Domnișoară, d-voastră sunteți cu adevărat specială, cănile nu se deschid decât acelora care știu să râdă..

P.S. Articol scris pentru proba nr. 10 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Magazinul de căni.

Cauciucul invizibil. SuperBlog 2015 (9).

21.10.1995

E nebunie curată. Tot orașul e în delir. Toți oamenii aleargă după provizii de speranță de cauciuc, a cărei elasticitate să o facă transferabilă de la un om la altul. Mamele strâng în ulcele sparte speranță pentru copiii lor deviitorizați¹, antreprenorii speră şi ei la o trezire din coşmar. Numai bătrânii îşi continuă mersul târşâind spre piață, pentru a-şi umple cu verde sacoşa de velur ponosită. Ei la ce să mai spere? Cine s-ar fi așteptat la o asemenea catastrofă? Cum să se evapore cauciucul? Cine s-ar fi gândit la o asemenea absurditate? Goethe a prevestit cu atâta timp în urmă, „Absurdul umple lumea.”, cine să-l audă? Suntem, în general, preocupați cu atâtea mărunțișuri şi măruntaie. Astrologii nu puteau oare să citească asta în alinierea planetelor de seara trecută? Poate se putea face totuși ceva, înainte ca această epidemie să se răspândească în prezentul întregii lumi. Dar acum nu mai este cale de întoarcere, totul e în zadar.

2015-10-22 12.31.58

Era o zi ca oricare alta în Cauciuceşti. Soarele strălucea palid la amiaz, claxoane nenumărate în trafic, pietoni grăbiți, ședințe în desfășurare, picamăre auzindu-se în depărtare, zgârie-nori înălțându-se cu repeziciune, aparent nimic nou. Modernizarea îşi continua secundă cu secundă invazia. Să fi fost 12:53 când s-a auzit țipătul asurzitor al unui biciclist:

— Cauciucuuuul! Săăăriți, oameni buni!

Oamenii care se aflau în acel moment în preajma lui, s-au grăbit să îl ajute, un tânăr sprinten a umplut un pahar cu apă de la robinetul public, înmânându-i-l, în timp ce o doamnă a prins ca o mamă mâinile agitate ale biciclistului şi l-a condus să se așeze pe o bordură:

— Domnule, ce s-a întâmplat de ați țipat în asemenea hal? Sunteți bine?

— Doamnă, să îmi fie cu iertare, dar am văzut cu ochii mei cum a dispărut, lămurește fâstâcit biciclistul.

— Dar ce să dispară, tinere? Gândurile-ți frumoase?

— Cauciucul de la bicicletă, doamnă! Nu vedeți şi d-voastră că bicicletei mele i-a rămas doar cadrul metalic?

— Tinere, eu zic să te calmezi şi să îți revii în simțuri. E absurd ce spui dumneata!

— Doamnă, ştiu că ce spun este un nonsens absolut, dar adevăr grăiesc. S-a evaporat, a dispărut. Ceva l-a inspirat. Am văzut cu ochii mei cum s-a făcut invizibil. Poate asta e! Cauciucul e, doar că e invizibil!

Doamna şi alți trecători țintuiți în loc de afirmație, se uitau cu ochii cât cepele la biciclistul ce se prinse ca o liană de un râs sarcastic. Treptat, toți şi-au continuat mersul întrerupt de mai devreme de urletul inefabil, lăsându-l pe posesorul bicicletei râzând şi mângâindu-şi ca pe-o mare descoperire roțile cu cauciucuri inexistente.

Nu trec însă cinci minute de la pățania cu biclicleta, că dintr-un supermarket iese țipând o gloată înspumată, rostind parcă în comun o propoziție indescifrabilă. Se auzeau doar frânturi de frază: Benzile transportoare absorbite, domnule!”, „Mănușile de menaj ale vânzătoarei de la măcelărie, dispărând într-o clipită, draga mea!”, „Un băiețel rămas desculț după ce cizmulițele lui de ploaie au fost înghițite de un marțian, tinere!”, etc.

e-sponsor-Elastimpex_SuperBlog-2015-300x196-horz

Un bătrânel, părăsind marea îmbulzeală cu mâinile la spate, parcă legate, a trecut pe lângă mine spunând, mai mult ca pentru sine: “Oare plăcile tehnice de cauciuc, cumpărate de la Elastimpex România, mai sunt oare în pridvor, sau și acelea să se fi prăpădit?”.

Dacă ai fi căscat urechile la ce îşi relatau oamenii între ei în fața supermarketului, te-ai fi crezut la cinema în aer liber, vizionând și receptând replici dintr-un film SF în derulare. Cel mai credibil film SF realizat vreodată. Forfota asta incoerentă nu ar fi fost poate atât de instigatoare, dacă nu s-ar fi auzit dinspre parcare strigătul de disperare al altei mulțimi, oameni ce își priveau șocați anvelopele mașinilor dispărând ca ecoul într-o cameră complet golașă, în urmă rămânând cadrul dezgolit al autoturismelor, fără anvelope, fără garnituri de etanșare, fără covorașele de cauciuc.

În următoarea zi, ziarul local era plin ochi cu știri de tot felul, în centrul cărora se afla un singur personaj însă: Cauciucul. Titlul de pe prima pagină: Benzile transportoare cu inserție metalică utilizate la fabrica de piatră înghițite de monstrul cauciucului”, părea a fi cel mai notabil eveniment, însă multe altele păreau a fi mult mai cronice, de exemplu: cablurile cu manta de cauciuc pentru distribuția energiei electrice, industria pneurilor răvășită, rățuștele plutitoare cu care se bălăcesc micuții? Fiecare avea durerea lui de pătimit însă.

21.10.2015

Iată-ne douăzeci de toamne mai târziu, mai înțelepți, mai de neclintit în fața vicisitudinilor vieții. Privirile aruncate către acea toamnă, în care s-a răspândit cu iuțeală epidemia cauciucului sunt doar pentru a ne aminti de unde a început lumea de azi să creadă în puterea binelui comun. De-a lungul acestor ani, economia și-a schimbat cu totul scopul, conducătorii au trecut cu timpul peste acele lupte crâncene pentru puterea mondială. Cine s-ar fi gândit că în spatele omului siniubirii universale se poate ascunde atât de bine un bonom social perpetuu?

S-au făcut descoperiri neașteptate în toată această perioadă: o plantă care produce o substanță asemănătoarele latexului, dar care necesită adăugiri miraculoase în compoziția sa pentru a putea fi folosit ca anvelopă, dar cu ajutorul căruia roțile bicicletelor nu mai scot sunete metalice, ascuțite. Cercetătorii din Cauciucești nu se strofoacă însă să recreeze pneurile. Mașinile sunt de domeniul trecutului, o bună parte au fost reciclate sau reutilizate și transformate în grădini suspendate; actualmente  în aer nu se mai simte miros înnecăcios de gaze de eșapament, ci de toamnă proaspăt scoasă din gustar.

Benzile transportoare sunt în continuare fabricate de cei de la Elastimpex România, doar că în compoziția lor intră lemnul de esență moale și diverse agregate minerale cu proprietăți elastice, un element chimic descoperit recent fiind Elastaniul, a cărui structură microscopică apare ca personajele benzilor desenate. Curentul electric este distribuit prin nanocipuri, oamenii însă preferând lumina naturală pe cât posibil, bătrânii revenind la lămpile cu gaz sau la felinare. Copiii și-au găsit alte jucării cu care să se bălăcească, ghemotocul tricotat sau rățuștele din cânepă. Mănușile de menaj, tălpile cauciucate, încălțămintea de ploaie au fost înlocuite de produse dintr-un polimer special numit antagonic “plasticul elastic”. Dar nici aceste alternative nu aduc mai mare bucurie oamenilor decât mersul desculț prin iarba abundentă și moale sau picioarele goale măturând ploaia răcoroasă de vară. În prezent, parcă omul se bucură mai mult de lucrurile mărunte, cele pe lângă care trecea nepăsător cândva.

Numai biciclistul nu a trecut peste dispariția cauciucului, el stă cât e ziua de lungă, lângă aceeași bicicletă, ruginită acum, pe aceeași bordură, în același loc, rostind aceeași propoziție: “Am văzut cu ochii mei cum a dispărut. Cauciucul e, doar că e invizibil!” Cine să-l mai creadă? Părul i-a încărunțit nițel pe lângă urechile îmbătrânite, glasul disperat i s-a mai disipat, râsul sarcastic i-a amuțit, mâinile noduroase însă mângâie în continuare cauciucul invizibil.

¹ deviitorizat = fără viitor

P.S. Articolul de față este pentru proba nr. 9 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Elastimpex România.

Pe curând!

Ființa-leac. SuperBlog 2015 (8).

Iarăși trece pe holul lung ca o rază caldă de lumină. Din nou inima îmi sare din piept şi aleargă ca un animal care respiră libertatea, după ani buni în care a fost ținut de oameni slabi în captivitate. Cum să îi spun ceva, când gura nu îmi poate scoate nici măcar un sunet articulat? Tac şi o privesc înmărmurit. Îi simt alcoolul din parfum dar nu îmi trezește setea aceea de viciu, ci mai degrabă licoarea care mă poate vindeca.

Odată ce am fost catalogat ca un om vicios, în prezent om cu speranță, cine mă mai poate privi cu alți ochi? Am acceptat asta şi acum lupt să nu mă dezamăgesc. Oricum sunt singurul care mi-am mai rămas. Voința se strofoacă de ani buni să îmi fie sfetnic pe acest drum spre propovăduirea sentimentului de a fi mai puternic decât un lichid ce nu aduce decât stricăciuni de tot felul, un lichid care erodează sinele. De un an mă târăsc ca un munte spre întâlnirile unde sper să mă regăsesc, iar gândul că poate poate am să o zăresc trecând, mă ridică deasupra a toate şi îmi fac celulele să danseze. Cum aș putea să o opresc, să o prind de mână şi să-i spun îmbătat de ea, de prezența ei, de mireasma ei?

— Vindecă-mă, tu, ființă – leac!

O să mă creadă un nebun. Drept este că aspectul meu exterior nu declară altceva. Iar ea este cea mai frumoasă ființă. Eleganța ei mereu primăvăratică. Mersul ei delicat, ca pe un covor de frunze pe care ți-e milă să îl calci. Gura ei setată întotdeauna pe opțiunea Zâmbet. Ochii ei solari. Mirosul ei magic şi olfacția mea întotdeauna fâstâcită la vederea chipului ei luminos.

superblog-katy-perrys-mad-potion-coty-sponsor-superblog
(sursă)

Dacă aş deține o lornietă să pot privi particulele de perfecțiune şi de absurditate ce îi compun poțiunea care îi pătrunde pielea de catifea. Nebunia nu lipsește cu certitudine din compoziția parfumului Mad Potion ce și-l prepară în pălăria unui magician iscusit. Şi marea cu doruri neogoite și-a găsit rolul de particulă elementară în mirosul ei, şi-a găsit alinarea, calmitatea înspumată. Un parfum cu miros de nebunie şi mare, bujor înflorit şi patchouli cu adiere de verdeață. Când trece ea, holul lung miroase proaspăt a mare cristalină şi a bujor roşu, vital. Emoțiile îmi încețoșează percepția, timpul își pierde și el judecata dreaptă, lumea întreagă parcă se echilibrează, iar Universul magic din basmele populare e parte din realitatea asta amară.

Dor de mare și de sine la bază. Nebunie de vârf. Bujor roșu și patchouli – notele inimă. Așa miroase ea a nemurire.

Cum aș putea să-i spun că fără ea aerul pe care îl respir miroase a deşertăciune?

P.S. Articoul este scris pentru proba nr. 8 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Coty România.

Mini-bibliotecă publică

Mare îmi e bucuria când dau cu privirea de rafturi publice pline cu cărți gratis sau cutii doldora de volume ce se așteaptă cu nerăbdare luate în mâini și parcurse filă cu filă. Rafturile acestea le-am descoperit ieri într-un orășel micuț și tare simpatic, numit Stetten (Germania).

20151013_154511

Când am văzut această mini-bibliotecă publică m-am dus țintă spre ea, ca un copil mic ce se trezește în cale cu o cutie umplută ochi cu jucării, care mai de care. Mi-am luat următoarele volume (în limba germană de altminteri):

20151016_192508-1-tile

Le-am luat pe acestea deoarece cărțile Ceciliei Ahern s-au tradus în ultimul timp la noi, şi mi-ar prinde bine să citesc în două ediții, de ce nu? Iar de Søren Kierkegaard am citit câte ceva când eram prea mică pentru viziunea lui și nu îmi amintesc să fi rămas cu vreun gând preferat din filosofia dumnealui. Mai mult decât atât, literatura filosofică a fost unul dintre domeniile mele favorite în perioada facultății. Celelalte două cărți sunt de cultură generală, unele dintre lucruri poate că le știu deja, altele chiar mi-ar plăcea să le aflu.

Sunt mulțumită de alegerile făcute!

Creierul-locuință. SuperBlog 2015 (6).

Sunt bătrână. Anul acesta împlinesc 64 de ani și m-am hotărât să îmi petreac restul vieții în Islanda, printre geyseri care aruncă în exterior direct fulgi de zăpadă, din pricina aerului prea rece. Întotdeauna am iubit frigul.

M-am decis să vând căsuța în care am locuit timp de 35 de ani. Azi dimineață, în timp ce îmi adunam din lucrurile personale, – în rest toate celelalte (mobilier, obiecte decorative, electrocasnice, etc) vor rămâne în urma mea -, am dat de o ladă solitară, neatinsă de mâini de om de veacuri întregi. Înăuntru decopăr cu bucurie jurnalele perioadei de pom înflorit, de a căror existență uitasem complet. Deschid o pagină la întâmplare și citesc:

29. 11. 1975

“Întotdeauna mi-am văzut creierul ca pe o locuință micuță, cu cel mult două dormitoare, o sufragerie mare (peretele dinspre grădină să fie alcătuit preponderent din sticlă, să pot urmări ploaia cum se bate cu apă; mă văd citind aici întinsă pe canapeaua verde-închis în zilele ploioase), un birou-sală de scris, înspre grădina cu zarzavaturi din spate, o baie încăpătoare cu miros puternic de lavandă și o bucătărie mică, intimă, în care să se agite suav și mereu, mirosul  strident a ceaiului de mentă. Locuința mea imaginară, de mărimea craniului, va conține numai obiecte refolosite: mobilier recondiționat, obiecte decorative reutilizate, etc. Dar până să îmi mut gândurile cu totul într-o locuință proprie, știu că mai trebuie să treacă un timp spre înțelepciune probabil.

Momentan, locul unde își duc zilele gândurile-mi este o garsonieră mică, luată cu chirie, dar confortabilă, într-un bloc ce necesită reabilitare completă, fiind încadrat ca ansamblu de locuințe în Clasa E pe scala energetică. Într-adevăr, locuința pierde o cantitate semnificativă de căldură iarna, uneori chiar simt un curent de aer răcoros gâdilindu-mi din interior urechile calde. Când se întâmplă asta, mintea își imaginează că trupul este pe o corabie pe mare, alimentată clasic, cu cărbuni, și tot ce simt nu este decât briza mării învolburate. Atunci respir adânc, ca și cum marea ar vrea toată să mă îmbrățișeze celular prin nări.

Biroul în care se realizează calcule analitice de sfârșit de lună (cât am plăns, cât am iubit, cât am visat) și în care mâinile direcționează literele pe pagina albă a jurnalului, este situat în partea stângă a encefalului. Iarna îmi este mai tot timpul frig, și am senzația că emoțiile îmi tremură. Știu că trebuie să acționez, casa pasivă la care visez nu trebuie să rămână doar în rodul imaginației.

Ieri, eram în bucătărie când am auzit la radio: “… anunțăm că Enermed Impex SRL, București, elaborează certificate de performanță energetică ieftin si rapid. Pentru detalii con…”. Ochii dinspre interior s-au uitat mari și luminoși către zâmbetul ce treptat împânzea privirea exterioară. Toate gândurile, îndreptate atunci spre frigiderul-cămară, visând la supă-cremă de imaginar la felul principal, și cozonac umplut cu speranță ca desert, și-au grăbit pașii hotărâți către birou. Optimismul, care până atunci medita la lumea exterioară, lângă cortex, a dat fuga să vadă de ce și pentru ce mă agit. Până atunci confortul de a nu schimba nimic în mintea, cu miros de copilărie încă, domnise în voie.

Simțeam că trebuie să schimb aerul, de ceva vreme, că trebuie să mă maturizez. Prea se aud toate huruind ca niște mașinării uzate de pe vremea bunicii.

Și cum laptopul gândea mai greu decât însăși gândul, am așteptat să se încarce pagina: www.avizez.ro. Într-un final, minutele eterne de așteptare au trecut, și când am dat cu ochii exteriori de lista de prețuri, zâmbetul mi s-a transformat treptat într-unul de tristețe.

Deși, prețul unui certificat energetic este ieftin, nu mi-l pot permite. Oftez. Bine că nu mi-l pot permite. E o nebunie oricum!”

După ce am citit rândurile de mai sus, am început să râd de una singură. Ce-o fi fost în mintea mea de atunci, de 24 de ani, să îmi fac un certificat de performanță energetică a creierului. Of, visam prea mult la căsuța mea de basm, căsuță pe care acum vreau să o vând! Ce copil nebun! Acum vând sufrageria în care atâtea cărți au trăit sub ochii mei flămânzi, acum vând biroul, colțul meu de scris, unde atâtea pagini au fost umplute, acum vând curtea, unde de atâtea ori m-am bucurat în ploaie. Numai amintirile de aici nu le vând, ele rămân gratis oricum.

audit-energetic-avizez-superblog
(sursă)

Dar ca să nu mă lungesc cu nostalgia trecutului, o să accesez pagina celor de la Enermed Impex SRL chiar acum, poate mai activează pe piață, și îmi pot face chiar dumnealor certificatul de performanță energetică (CPE), pentru că știu, deși nu m-au preocupat niciodată regulile, că, actualmente, pentru a vinde un imobil trebuie să deții obligatoriu acest document. Cine știe cum or mai arăta conductele din subsol, infundate ori ba?! Izolației termice poate i se pot aduce îmbunătățiri ultimul răcnet, cine știe?! Raportul sigur va recomanda și izolarea termică a podului plin de amintiri uitate.

Ce bucurie! Cei de la Enermed încă activează în acest domeniu, evident acum cu o experiență mult mai vastă. Prin apelul efectuat, am stabilit așadar un audit energetic pentru mâine chiar, în urma căruia voi primi un raport de audit energetic, ulterior voi putea decide ce urmează pentru ca locuința mea să fie încadrată în Clasa A (125 kwh/m2/an). Iar după ce voi aduce întocmai îmbunătățirile recomandate, cel mai propabil voi solicita și înfăptuirea unei termografii pentru informațiile suplimentare obținute în urma acesteia, și pentru a-mi vedea casa în culori puternice, așa cum era la început. Oftez, în timp ce înaintea ochilor îmi apar succesiv culorile verandei, verdele proaspăt al gărduțului,  luciul proaspăt al pardoselii.

bloc-nereabilitat-termografie
Termografie bloc nereabilitat, (sursă)
bloc-reabilitat-termografie
Termografie bloc reabilitat, (sursă)

Oricum, în ultimii ani, becurile clasice au fost înlocuite cu cele cu LED, cele care mi-au luminat mai blând gândurile care nu aveau somn târziu în noapte. Și cât nu am vrut să renunț la geamurile mele lemnoase, pentru cele termopane (energie termică pane)! În timp, am renunțat si la cafetiera antică, în pereții căreia s-au impregnat atâtea arome de cafea. Mi-am luat, de asemenea, o plită de gătit modernă care consumă atât de puțin. În ceea ce privește partea de încălzit, centrala pe lemne a fost înlocuită cu o pompă de căldură, a cărei eficiență este ridicată. Așadar, facturile la electricitate au fost reduse semnificativ după toate aceste investiții!

Biroul-colț de scris, locul meu favorit, conține aparatură modernă: o lampă cu abajur, recondiționată, cu senzori, o imprimantă 3D, un telefon portabil, inteligent, și un router wireless de ultimul tip. Cel mai mult îmi va lipsi atmosfera aceasta pașnică din birou, în care zâmbetul domnește silențios deasupra documentului Word alb, ce se vrea umplut. Biroul meu, fără covor, cu pardoseala închisă la culoare, pentru a absorbi căldura naturală a soarelui. Biroul meu, în care am stat atâtea dimineți, iarna, cu caloriferele oprite, pentru a-mi aerisi mintea somnoroasă și a lăsa aerul închis să zburde afară.

În curând, toate acestea vor fi departe. Nu aș putea lua biroul-colț de scris totuși?

P.S. Acesta este scris pentru proba nr. 6 – SuperBlog 2015 – al cărei sponsor este Enermed Impex SRL – www.avizez.ro.

Pe data viitoare!