Mincinoșii – E. Lockhart

Cum nu știam nimic despre autoarea cărții, E.Lockhart, m-a încurajat spre lecturare următoarea frază scurtă, directă: “Citește Mincinoșii. Și dacă te întreabă cineva cum se sfârșește, MINTE, pur și simplu!”

Atât mi-a trebuit! Curiozitatea mi-a fost aprinsă ca o gramadă de vreascuri uscate, prin urmare nu mult a luat să o comand (am comandat-o pe libris.ro, simplu și rapid). Curiozitatea aprigă a fost direct proporțională cu rapiditatea parcurgerii rândurilor, prin urmare, în cateva ore am și ajuns la linia de finish.

Povestea are în prim plan o familie relativ numeroasă, familia Sinclair, al cărei arbore genealogic este prezentat la începutul cărții. Acțiunea este relatată în principal de Cadence (membră a grupului format de cei patru mincinoși, numiți de restul familiei pe scurt: Mincinoșii) și se petrece majoritar pe insula familiei, Beechwood, acolo unde își petrec verile Mincinoșii. Familia Sinclair se prezintă ca una cu tradiție și principii solide, moștenite de la o generație la alta, după cum spune și bătrânul acesteia: “Noi suntem familia Sinclair, o familie grandioasă, o familie cu vechime. Asta e lucrul cu care să ne mândrim.”

Când mă gândesc la „Mincinoșii” mă gândesc la familiile clasice, cu principii clare, prin prisma cărora ești tot timpul sub lupa celui mai bătrân din familie; principii pe care trebuie să le respecți și să le transmiți mai departe, pentru a fi demn de numele pe care îl porți, pentru a fi superior. Nimic mai mult pentru a se atinge inevitabilul, o crăpătură prin care să se strecoare o avalanșă de întâmplări cu bucăți de nebulos.

Așteptările pe care le-am avut de la acestă carte cu aromă de gânduri puerile au fost atinse prin construcția propriu-zisă a cărții, inserțiile de basm și întrebările aparent retorice din urma lor. Mi-a adus încântare asocierile făcute de Cadence pentru caracterizarea celorlalți trei mincinoși. Referitor la final, într-adevăr unul surprinzător, tocmai pentru că nu îți trezește nicio farâmă de suspiciune pe parcursul lecturii, la un momentat am “presimțit” eu ceva! Poate așteptam un sfârșit mai credibil sau unul mai puternic.

Concluzie: O carte care merită citită de adolescenții zilelor noastre!

Detalii:

Titlul original: We Were Liars

Traducere din limba engleză: Ana-Maria Man

Anul aparitiei: 2014

Nr. de pagini: 264

Gen: Beletristică

Disponibil la Editura Trei

Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini – Laura Baban

Dragă Laura,

Am trăit fiecare cuvânt, am adulmecat fiecare măruntaie de propoziție, m-am întristat tare când l-ai pierdut pe Domnul Tic, și am sperat din suflet să îl găsești, și să te ții ce bucurie mi s-a plămădit în ochi când am citit că l-ai găsit (deși știam dinainte că se întâmplase asta deja). Tiiic! Mai că îmi venea să mă ridic de pe canapea și să salt și eu un metru! Ca Tic al vostru!

Prima ta carte este doldora de poveste pură și sinceră. Pe alocuri, aventurile lui Tic cel neastâmpărat și gândurile lui zulii m-au întâmpinat ca ritmul animat din poveștile lui Creangă, alte istorisiri m-au condus spre relatările de basm de-ale lui Petre Ispirescu, altele cu gândul la poveștile adevărate de dragoste, cum numai prin cărți mai vezi, dar cele mai multe dintre ele mi-au expediat gândurile la rădăcini, acasă, la copilăria mea din vișin. Asta faci tu, Laură, ne arunci în brațele copiilor care am fost!

Hehe, bucuria nu se strică dacă e trăită sincer, ține ca o conservă bine vidată, ține ca zarzavaturile și compoturile pregătite conștiincios de mame și bunici pentru timpul geros. Bucuria pe care am simțit-o citindu-ți rândurile, dragă Laura, a fost ca atunci când tremurau și pietrele (ca alea pe care le adună Tic) de gerul de afară, iar nouă, neghine fiind, ne treceau pe sub nări miresme de vișine, căpșuni, pere, piersici, și știam că undeva, nu departe, e încă o toamnă îmbelșugată sau o vară cu miros proaspăt de cireși înfloriți, și tiptil, agățați de mâna mamei sau a bunicii, cu lumănarea aprinsă mergeam să alegem. În beciul casei, ne sclipeau ochii în lumina pâlpâindă la vederea atâtor borcane pline – ochi cu rezerve de bucurie. Ehe, ce vremuri! Le-am retăit citindu-te!

Pe scurt: Laura scrie povești prin cuvinte, Andrei prin imagini, Laura folosind condeiul și ascultând tango la pick-up, Andrei găsind cadre din altă lume, folosind aparatul de fotografiat. Ce găsim la intersecție nu sunt decât esențe de fericire pură, născută din prea multa dragoste de viață a unui cățel creț și mărunt în Univers și a doi oameni frumoși de potriviți.

Concluzie: O carte care tinde spre infinit, cu certitudine! Sau, mai degrabă, dă buzna în infinit dând din coadă!

Laura, Andrei și Tic, la încheiere, vă doresc să nu vă schimbați nici măcar cu un gram pofta de viață, iar tu, Laura, să nu te oprești din povestit! Orice! Să scrii continuu! Ești o povestitoare aparte!

Cu drag,

Cărți ce tind spre infinit

Detalii: Pe Laura o gășiți pe pagina de Facebook, dar și pe site-ul: www.laurababan.ro. Rochiile de poveste pot fi de asemenea comandate, aici. Iar Domnului Tic îi găsiți datul din coadă, lătratul, alergatul după pisici, și toată aventura lui zilnică pe pagina dumnealui de Facebook.

Cărțile pot fi comandate, AICI.

Eu am dat „Ling” (Like pe limba lui Tic, după cum zice Laura în carte) deja! Voi?

Prah. Teatrul independent T.a.C.T din Sighișoara.

Am avut plăcerea să particip sâmbăta trecută (în urma invitației primite de la Forumul German – Român StuttgART) la piesa de teatru „Prah”, pusă în scenă de Teatrul independent T.a.C.T. venit din frumoasa Sighișoară. “Prah” este făurită meșteșugește de György Spiró (regia: Cristian Ioan, traducerea şi adaptarea: Zeno Fodor), iar Gianina Iconaru și Ştefan Abrudan (în distribuție) au jucat-o cu naturalețe și pricepere, de parcă scena era chiar lumea lor de toate zilele. Pesemne că așa și e.

Spectacolul prezintă o familie umilă, simplă, care își târâie zilele ca un om bătrân în fața soarelui cu raze molatice, cu copii care cer tot mai mult, cu datorii obișnuite. Zi după zi, viața cu aceleași griji gri, cu aceleași disperări, cu același parfum de ploaie care picură prin tavanul casei, amestecat cu miros de lut, se repetă instinctiv. Totul până în ziua spectacolului, când soțul este norocosul câștigător al marelui premiu Loto. Comedie. Nebunie. Disperare. Gânduri ce trec dincolo de orizontul imaginabil. Și râsul nostru, al spectatorilor, care acompaniază sonor mirosul de mâncare dată în clocot. Râsul întotdeauna face bine.

Abia așteptam să înceapă piesa să văd cutia de cacao, de la care e împrumutat titlul. Când am intrat în sală și m-a izbit imaginea decorului, m-am văzut cât o neghină în casa bunicilor. Aceeași coloristică simplă și caldă, același simtământ de „acasă”. Și când au început să mișune și actorii prin ea, familiaritatea cu care ne-a întâmpinat prezența lor, m-au făcut să mă așez confortabil, ca într-un fotoliu lângă o sobă mocnindă. Parcă îi știam dintotdeauna!

Și cred că o piesă de teatru desăvârșită este cea în care actorii uită de public, și joacă ca pentru ei înșiși. De aici naturalețea.

(sursă)

Seara s-a încheiat cu o discuție ca între prieteni ce nu s-au văzut de multă vreme, despre Sighișoara de ieri și de azi; ce se poate vedea (Turnul cu ceas, cetatea, împrejurimile, cățelul orașului, etc) și care este perioada cea mai prielnică pentru o vizită. Am aflat astfel că în ultimul week-end din luna iulie se desfășoară festivalul „Sighișoara Medievală”, cel mai vestit din Sighișoara. Din experiența mea personală vă declar că Sighișoara este frumoasă cu totul, oricând în an, tot timpul se găsește ceva de făcut. Eu am fost într-un noiembrie friguros, dar cu un soare călduț, care ne-a răsfățat părintește pe tot parcursul micii excursii.

Turnul cu ceas! (19.11.2011)

Cățelul simpatic al orașului! (19.11.2011)

La încheiere, vă recomand cu drag să mergeți la această piesă de teatru, și în Sighișoara totodată!

Teatrul independent T.a.C.T. își desfășoară activitatea în Sala „Teutsch” de la Central Park Hotel, Sighişoara. „Biletele le puteţi procura de la Recepţia Central Park Hotel sau rezervându-vă locul la numerele de telefon: 0787 586 228 sau 0761 505 148. Preţul unui bilet este de 15 lei.” (http://www.sighisoara.ro)

Adresă hotel: Piața Hermann Oberth 25, 545400, Sighișoara

P.S. Iar eu abia îi reaștept cu drag!

Copilul – umbră – P.F. Thomése

„Copilul – umbră” este o incidență de gânduri amețitoare, am avut aceeași senzație de gol și de apăsare ca și în cazul „Jurnalului unui om dezamăgit”, deși sunt situații complet diferite. Sunt cărți în urma cărora nu mai ești în totalitate același, ceva se mișcă cu precauție și provoacă o altă bătătură infirmă într-un cotlon al tăcerii, pe peretele acelui colț din minte în care stai câteodată cu genunchii în brațe și nemișcat ca o stâncă, unde te uiți nicăieri și pretutindeni. Ca într-o pauză de viață.

În ceea ce privește conținutul, „Copilul – umbră” cuprinde „49 de fragmente de proză poetică și reflexivă” (Andrei Anastasescu în postfață), este un jurnal pe care îl asculți într-o sală goală de teatru, în care orice mișcare a tăcerii stânjenitoare îți întoarce privirea. O meditație în desfășurare. O metempsihoză a durerii, a neputinței, în cuvinte acronice ce subliniază stări poetice pure, austere .

Deși doar câteva zeci scurte de pagini fără vârf, am citit greu, am recitit unele paragrafe, am reflectat adesea în miezul cuvintelor. Sensul se împiedică câteodată și cade în nonsens.

Cuvinte cu miros tomnatec de infinit:

„Când ai pierdut suficient de mult, timpul trecut devine, cu timpul, ceea ce a fost la început timpul viitor: visul unei depărtări în care poți dispărea, un orizont dincolo de care sunt posibile oricâte noi încercări și unde, în ciuda sfârșitului a tot și toate, speranța, misterioasă, continuă să existe.” (pag. 58)

Concluzie: O carte care face parte din infinit.

Detalii:

Titlu original: Schaduwkind (2003)

Traducere din neerlandeză de Andrei Anastasescu

Nr. pagini: 112

Colecția: Memorii/Jurnale

Disponibil la Editura Humanitas (2008)

P.S. Nu am vorbit până acum de calitatea traducerii unei cărți dar aceast volum exemplifică o formă autentică, desăvârșită, a textului în limba română, nu am avut sentimentul, pe parcursul lecturii, că citesc un text tradus. Din punctul meu de vedere, traducerea este o caracterictică de o importanță majoră în lectura unei cărți.

Arta urbană. Graffiti.

După cum spunea și Diana Solomon într-unul dintre articolele ei recente: „Graffurile mi se par cel mai fain mod de a colora orașele și subteranele.”, și mie, toată această coloristică imprimată betonului fad și apatic, nu îmi aduce decât bucurie în priviri, dacă bineînțeles sunt realizate tocmai pentru asta: pentru a înfrumuseța un loc care nu prevestea inițial nimic neobișnuit și pentru a lumina ulterior priviri încețoșate.

Articolul Dianei m-a făcut să privesc retrospectiv și involuntar mi-au apărut în minte, ca o dezvăluire, locuri din orășelul în care locuiesc, cu Grafitti. Și mi-am spus că ar fi interesant să vă arăt și vouă câteva colțuri urbane interesante.

Așadar, să purcedem:

• Cuvinte cu substrat  sau numele unor personaje, realizate de mâini dibace.

Fii tolerant, cu tine și cu cei din jur!

1 x Andi!

2 x Andi!

• Cu texte sugestive aș împânzi toate orașele! Poate așa vom privi Cerul și nu găurile din asfalt. Aș putea scrie de sute de mii de ori: Citiți, excesul nu dăunează!

• Lumea ca niște desene animate cu personaje vii! Și totuși haos!

• La final, imagini de ansamblu!

Libertate

Concluzie: Arta urbană reprezintă o parte din gândurile noastre la un moment dat, și fie că vrem, fie că nu vrem, aceasta se întinde insațiabil. Și dacă mai este realizată și cu măiestrie, coloristica sparge nestingherit rutina și poate atenua impasibilitatea din cotidian.

P.S. Sper că v-au plăcut imaginile mele, deși nu sunt un profesionist în domeniul fotografiei!

Cu drag!

Superblog 2015

De câteva zile tot dospește gândul la SuperBlog și mi se tot plimbă prin minte întrebări de acest fel: să mă înscriu?, să nu mă înscriu?, dar de ce nu m-aș înscrie?, dar de ce să mă înscriu?, până acum câteva minute când hotărârea a venit ca o avalanșă și iată-mă în fața laptopului scriind despre această competiție.

Sursă: http://jurizare.super-blog.eu

Și da, doresc să mă înscriu pentru că sunt convinsă ca avem numai de câștigat, și nu mă refer la premii aici. De cele mai multe ori, când participăm la concursuri literare, dobândim în esență altceva mult mai important decât un premiu material: câștigăm experiență și cunoaștem oameni de la care învățăm.

SuperBlog cred că înseamnă: curiozitate, provocări, creativitate, oameni frumoși, experiențe pe care, probabil, nu le putem dobândi altcumva și altundeva.

Și până la urmă mi-am zis: De ce nu? Nu pierd nimic! Tot ce pierd, câștig oricum!

Dacă mai sunt oameni hotărâți, puteți să vă înscrieți și voi aici.

Mult succes tuturor!

Geamantanul – Serghei Dovlatov

Dacă într-o zi ar trebui să ne îndesăm într-un geamantan trecutul, cum am proceda? Am lua lucruri la nimereală? Sau după lungi reflexii exhaustive am îngrămădi tocmai obiectele de care nu ne putem lipsi, acelea cu „valoare sentimentală”?

Și până la urmă toate lucrurile cu care am interacționat la un moment dat, care au staționat o vreme sau o viață într-un ungher întunecat sau la vedere, au furat la un moment dat o emoție, o privire, un strănut, un gând. Sau poate am pleca doar cu noi înșine și atât? Sau ne-am lăsa și pe noi? Și am lua nimicul din noi? Este interesant să te descoperi prin întrebări pe care, poate, nu ți le-ai fi adresat niciodată în lipsa unui stimul (de exemplu: un geamantan).

„Geamantanul” (nr.182) face parte din Colecția „Cartea de pe noptieră” de la Editura Humanitas și este a treia carte pe care o citesc din această colecție, după „Fanfan” și „Două femei la Praga”. Acest volum este alcătuit dintr-o serie de povestioare, corespunzătoare fiecărui obiect din singurul bagaj al autorului la plecarea din URSS.

Amuzamentul fin pe care l-am simțit ivindu-se printre rânduri au generat o stare de bine-venită recursie, atât prin modul vioi de a relata al autorului, cât și prin proprozițiile simple, fără aspirații stilistice înalte.

Scrisul seamănă cu o stare de voioșie spontană și ai senzația că literele dansează pentru a forma cuvinte. Deși starea de vioiciune domină cuvintele așternute leneș și indiferent pe pagină, am remarcat și umbre de nostalgie la colțuri de surâs, în care au rămas pânze de păianjen uitate de timp.

„La Dovlatov, personajele ard la fel de intens ca la Dostoievski, dar într-un iad mult mai vesel.” The Village Voice

Concluzie: Vă recomand câteva zeci de pagini, care pentru mine au constituit o lectură ușoară și relaxantă!

Detalii:

Titlul original: Chemodan (1986)

Traducere din limba rusă: Margareta Șipoș

Nr. pagini: 133

Disponibil la Editura Humanitas (2011)

Jurnalul unui om dezamăgit – W.N.P. Barbellion

După cum spuneam și într-un articol publicat anterior – luna iulie, în recenzia jurnalului Oanei Pellea, citirea unei confesiuni, ale memoriilor autorilor, poate fi o sarcină anevoioasă pentru noi, cititorii, dar care are ca rezultat sentimentul că nicicând nu ești singur, în lumea de mărimea unui gând aruncat în neant.

Cititorului ii sunt expuse ca sub o lupă o parte din gândurile intime ale autorului, circumstanțe ale lui „a fi”: întâmplate în puncte critice de trezire involuntară la adevăr, la realitate, uneori căderea speranței în revoltă,  alteori resemnarea indusă, sau o simplă zi de fericire pură, din care nu mai așterni niciun cuvânt al existenței tale. Taci și te bucuri.

Acest jurnal, al unui om dezamăgit, mi-a apărut ca o luptă, bătălia finală a eului ambițios, plin de așteptări și patos, și atâtea vise, care este pus față în față cu fatalitatea. În fond, fiecare jurnal este o luptă mută. 

Un om deloc obișnuit, cu un surplus de sine, pasionat de zoologie (autodidact), alege să trăiască restanța ce i-o datorează timpul ireversibil în paginile unui jurnal căruia i se confesează insațiabil, expunându-și abundența de gânduri ce se sfâșie, ce se lovesc, ce se îndoaie, ce se închină, în esență ce se întâmplă involuntar.

Natura, în toată desfășurarea ei normală, îi aduce mulțumire și desfătare, ca un ultim balon de săpun de care te mai prinzi, pentru a mai trăi puțin. Analiza mediului natural, caracterizarea unui om oarecare, descrierea unei amintiri sau reflexii asupra vieții cu râs sardonic sau asupra morții alcătuiesc microuniversul lui W.N.P. Barbellion, cu adaos de literatură, cu stânci impasibile și mare plină de vitalitate sau de melodramă, cu stropi de rouă aruncată în decor și fluturi, cu „un sturz cântând afară după furtună”, deși în fața destinului implacabil. Autorul deloc insensibil  și cu o puternică trăsătură analitică trăiește prin scris, muzică și dragostea ce de-abia înflorise.

Cuvinte cu miros primăvăratec de infinit:

„Dacă se bucură de sănătate, omul nu trebuie să dispere niciodată.”

„Pare destul de neloial față de tine însuți să uiți trecutul atât de ușor.”

„Poate că până la urmă cel mai greu de văzut sunt lucrurile cele mai evidente.”

„Lumea e prea frumoasă ca să renunți la ea fără regrete din cauza unei inimi slabe.”

„Nietzsche spunea într-un ziar citit azi: Trebuie să porți în tine haosul ca să poți da naștere unei stele ce dansează.”

„Viața e un vis și suntem somnambuli cu toții.”

Referințe literare care mi-au trezit interes: Născut în exil – George Gissing, Râsul. Eseu despre semnificația râsului – Henri Bergson, Jurnalul Mariei Bashkirtseff, Cântec despre mine – Walt Whitman

Concluzie: O carte – parte din infinit, ce v-o recomand ca pe o lecție de viață. „Nulla vestigia retrorsum.”

Detalii:

Titlu original : The journal of a Disappointed Man (martie 1919)

Traducere din limba engleză și note de Anca Bărbulescu

Categorie: Memorii/Jurnale

Disponibil la Editura Humanitas, anul apariției: 2013